Ce lasam in urma?

Ne naștem, facem năzbâtii când suntem copii și nebunii când suntem adolescenți. Ne căsătorim (sau nu), aducem pe lume copii (sau nu), muncim (sau nu), ne retragem și în cele din urmă murim.

Apoi... Apoi? 

Unii spun că lasă în urmă copiii, alții, o melodie (sau mai multe), alții, o carte (sau mai multe), alții, o casă, o pictură (sau mai multe).

Am re-vizitat un cimitir.

Nimic mai trist și mai șters ca un cimitir.

Cruci vechi, mușcate de vânturi și ploi, nume incomplete, chipuri invizibile de-atâta ars de soare, garduri din care fierul se decojește în cruste lungi și sângerii, flori ofilite sau din plastic decolorat de vreme.

În fundul cimitirului, o pubelă plină cu lumânări din plastic roșu și o gramadă de buruieni uscate ce așteaptă să fie luate de gunoierii încă adormiți de dimineața.
Toate trăirile noastre, gândurile, grijile, bucuriile, imaginile, culori și mirosuri, le luăm cu noi fără posibilitatea de a le împărtăși.

Cum să descrii soarele moale printre crengile copacilor de pe malul celălalt al unui braț de Dunăre, sau linia roșietică a orizontului ce se ascunde sub aburul pământului ce plutește dimineața devreme, liniștea spartă doar de un tril de mierlă și răcoarea plăcută de dinaintea arșiței...
Cum descrii pacea/împlinirea pe care o simți când stai întins în parc pe gazonul proaspăt tăiat alături de iubita ta ținându-vă de mână uitându-vă la norii scămoși, vorbind arareori, ascultând alte cupluri ce trec ținându-se de mână pe alei, sau oameni cu căști mari pe cap ce aleargă răsuflând ordonat, în sincron cu pașii amortizați de pantofii de sport în contact cu cimentul... Sau gustul apei amestecate cu mâl pe care o scuipi când înoți în Dunărea murdară dar caldă, plescăitul apei lovite de palme, căldura soarelui ce începe să iți usuce strângând un pic pielea când ieși din apă... senzația de răcoare, amestecată cu caldura și mirosul algelor ce se descompun atunci când pășești adâncindu-ți tălpile în nisipul mâlos, alergând plăcut obosit spre umbră...
Sunetul cărbunelui pe hârtie în parc când desenezi, când dai umbre cu latul degetelor, apoi cu degetele negre, reiei cărbunele și tragi linii cu ochii mijiți, țintind clădirea dintre copacii cu trunchiuri groase... Sau sunetul chitării când reușești să faci primele acorduri, apoi cântând folk cu prietenii seara în parcul în care ziua ai desenat în carbune.
Vișinile mari, cărnoase, culese din cimitirul însorit împreună cu prietenii, pe care le speli apoi în apa rece și le spargi cu degetele printre care țâșnește sucul dulce-acid când scoți sâmburele roșu, le amesteci cu zahăr și le mâncați râzând cu lingurile direct din bolul pregătit de mama care spune fără niciun rezultat mâncați cu grijă și să nu vă pătați, că iese greu la spălat...
Sau meciul de fotbal din curtea blocului, când e rândul tău să fii portar și aperi o lovitură cu palmele de te dor și te frig, și simți în aceeași secundă și mirosul transpirației, și al gunoiului în care căzuse mingea acum o jumătate de oră, și sunetul acela scurt și ascuțit al beșicii de plastic care te loveste cu putere. Ai tăi care strigă daaa și ceilalți ce-și lipesc ambele mâini murdare de față și spun ăăăă și-și hârșâie în praf bascheții...
Sau când ții în brațe un copil nou-născut, ce își rotunjește buzele cu ochii închiși apoi își deschide ochii încet și dă din mânuțele mici și plăpânde apoi începe să plângă subțire... sau când fata sau băiatul ies de la gradiniță și aleargă spre tine să te îmbrățișeze și îți șoptește Te iubesc tata când o prinzi sau îl prinzi...
Când nu mai vorbești de mulți ani și sunt înverșunate și le auzi cum îți reproșează, iar cuvintele dor, frazele dor, știi că tot ce ai facut a fost decizia cea mai bună pe care puteai să o iei, dar tot doare și speri că poate va fi bine... sau le auzi cum iți mulțumesc pentru cadouri și sunt bucuroase și discuți amuzat și speri, și încerci să lași un mesaj, că e tot ce puteai face dar știi că nu se poate mai mult și închizi telefonul amuzat, dar după aceea plângi să nu te audă nimeni.
Sau când desenați împreună un avion dar linia e tremurată, îi iei mâna și trasați linii drepte și hașuri, și culori și băiatul spune îți mulțumesc tati și apoi te îmbrățișează...
Ori frica de a nu pierde cheia legată de șnurul verde-acid de sub bluza ce se lipește rece de piept și te înțeapă cu zimții ei când joci rațele și vânătorii...
Febra ce te face să îți șiroiască transpirația și durerea mușchilor, durerea din stomac de atâta dârdâit, așternuturile ce te strâng umede ca într-o gogoașă de vierme și gustul de carton al paracetamolului amestecat cu gustul acid al aspirinei de care nu poți să scapi după ce le bei cu apă aspră dată cu grijă din pahar. Apoi auzi ca prin somn cum părinții vorbesc între ei să te frece cu carmol sau să te pună să faci inhalație cu abur fierbinte amestecat cu  miros mentolat, sau să simți arsura mentolată a balsamului dat pe sub nas dintr-o cutiuță mică, rotundă și roșie cu o stea aurie pe capac.
Când faci dragoste și inima iți bate nebunește și pe intuneric se lovesc sărutările cu mângâierile, iar la un moment dat iți spargi buzele de dinții celuilalt și chicotiți, simțiți amândoi gustul de metal al sângelui, dar nu vă pasă și inima bate nebunește și îi auzi  respirația, îi simți pieptul cum se ridică și coboară rapid, și ți-e teamă că nu o să fie bine și parcă ești timid, și iți spune șoptit nu fii timid, și inchizi ochii și îi deschizi, dar nu vezi decât umbre, de parcă ești în La țigănci și simți părul mătăsos ce miroase a vișine, sau poate a piersici, pielea ei e fierbinte, dar eu parcă am pielea rece, poate o fi de la temperatura camerei, sau vreun geam nu e bine închis și-mi pasă și nu-mi pasă în același timp...

Toate le iau cu mine și mă gândesc că e păcat că nu le pot împărtăși cumva...