27 noiembrie 2007

Socio

Mi-am facut cont intr-una din marile retele de socializare. OAU!!!

E interesant sa dai la toti din carnetul tau de adrese o provocare... Valentin si-a adaugat aia .... Valentin a scris un mesaj lui Cutarescu...
toti afla in timp real ce faci tu cand vrei sa afli despre cineva. Pac! Am adus un nou membru... sa-l aplaudam sa stie toti...
Nu-ti dai seama totusi ca trece timpul cu lucruri marunte... Iaaa ce a facut Cutareasca... l-a agatat pe Cutarescu prin nu stiu ce intrebare capcana. Si asta e aflata in timp real de toti prietenii ei si de toti prietenii prietenilor ei si asa mai departe.

Sunt si cluburi in care poti sa iti expui ideile si asta bineinteles o sa fie aflata si de ceilalti.

Beau un ceai de musetel... online. TOTI STIU. Dar e banal. Vrem ceva iesit din comun.
SPER DIN TOATA INIMA ca peste 20 de ani sa mai pot saruta pe cineva dar fara sa fie demodat. Accept sa fie online si in timp real urmarit de toti cei 4 miliarde de prieteni pe care ii am direct si indirect. Dar sa fie pe bune si nu un addon la pagina mea de internet pe care sa o propun prin efectul bulgarelui tuturor din lista mea.

Acum am sa intru pe contul meu sa mai vad ce imi fac prietenii si prietenii prietenilor mei...

Revin.

iritare?

Am cam uitat ce inseamna sa intru si sa postez ceva pe un blog. A trecuta atata timp de cand am scris ca imi simt degetele cum scartaie atunci cand intra in contact cu claviatura. Dar la fel ca si pianistul garbovit si batran e deajuns sa ma apropii de pian si dintr-o data ma indrept si degetele isi recapata elasticitatea ca printr-o vraja.

Sunt neglijent se pare.

Ma simt intr-o permanenta situatie de conflict... si asta pentru ca am vrut sa vreau. Sa nu mi se spuna. Sa nu mi se indice sau sa mi se traseze...
Nu am cerut mai mult dar se pare ca am cerut ce nu ar fi trebuit.

Joc sah.

26 noiembrie 2007

De atata liniste

De atata liniste
nici greierii nu mai vorbesc

Luminile sunt in intuneric
si apele se reflecta in ele insele

Intre noi e atat de multa viata
un oras intreg in doua departamente

Dar azi e greva
de atata liniste.

De maine...

01 august 2007

"Nu am chef azi"

Azi nu am chef sa scriu. Nu ma trage tastatura... foaia electronica asteapta alba caracterele sa apara din neantul informatic si sa se astearna una langa alta, in cuvinte separate de spatii ca niste purici antrenati care salta ordonat si numai cand vreau eu. Nu am chef nici sa citesc, sa dorm sau sa stau imobil sa ma holbez inconstient la tavan din pat. Am simtit Sena de pe chei, un miros de briza usoara ce mi-a adus lumini calde de trecut.
As vrea acum sa fac o baie in Dunare, asa murdara cum e. Sa cobor la mal, sa iau bacul, sa trec pe partea cealalta si sa merg pe pamantul ars cu picioarele goale ale copilariei mele pana departe pe malul ei, pana gasesc destui copaci si cat mai putine urme de civilizatie. Nisip malos si scoici infipte si lasate nemilos de ape sa moara in caldura... Sa simt racoarea apei cum ma impresoara care ma obliga sa plonjez pentru a ma incalzi in caldura ei. Apoi dintr-o data sa ma trezesc in bratele ei ca imbratisat de suavitatea unei femei posesive ce ma trage cu cantecul de nimfa spre curentii puternici. Sa ii simt mangaierile si sa ii aud vocea soptita... Sa imi incerc puterea de a spune NU si sa ma intorc la mal cu eforturi inzecite si sa o aud in urma cum ma striga si imi spune ca in adancuri pot fi regele Ei nemuritor. Sa ies vlaguit si sa ma odihnesc pe malul gol, sa ma murdaresc de nisip si sa am parul ud. Sa ma aspreasca nemilos Soarele ca sa pot fi pregatit pentru bratele si cantecele EI.
Lumini...

26 iulie 2007

Schimbari




M-am reintors in Paris dupa o luna de framantari.
Nu asta e important acum.
Am reintalnit cativa oameni dragi mie aici. E si vorba despre J. E un foarte bun liber-profesionist acum in constructii. Ia singur apartamente si le reamenajaza. Nu e un mester priceput, e un artist in felul lui. Creeaza spatii in spatii sau lumini neasteptate in intunerice normale. Ah, e un arhitect sau chiar un designer... ati putea sa spuneti. Nu. E un baiat care a plecat de acasa sa faca ceva mai bun, care a crezut ca poate fi mai mult. Un baiat care a ajuns in Vestul mirific ca sa sparga pereti pentru 40€ pe 8 ore de munca sisifica. Sa care saci si sa viseze. A crezut ca visele il fac nemuritor, ca il vor salta peste zilele in care credea ca rasaritul e la o viata departare. A crezut cu tarie, a alunecat ca apa printre dureri, printre prieteni prinsi sau pierduti in vise de piatra. E povestea unui basarabean, a unuia dintre multi altii, a unuia care a invatat ca a visa, a crea, face parte din natura umana. In Basarabia a facut parte din grupul JOC, un grup renumit nu pentru faptul ca aduce dans folcloric pe scena, ci pentru creativitatea si strictetea cu care o face. A fost solist. Adica a fost intruchiparea ACURATETII, perfectiunea si explozia grupului inglobata intr-o persoana. A fugit in Franta pentru a face ceva. Acum, dupa atatia ani de pribegit prin Europa, a reusit sa faca ce vrea. Sa CREEZE. Spatii, forme, culori... o face in felul lui. Al celui care stie sa dozeze forta, violenta, dar si calmul si exactitatea miscarii de dansator profesionist.

10 iulie 2007

Despre Bucureşti

O bună prietenă a mea scria în blogul său despre vecini. Tot despre vecini am să scriu şi eu, dar despre vecinii care ne înconjoară în toate zilele în mijloacele de transport, în staţii, pe drum, la gherete, în taxi.
Pentru că sunt de o lună în Bucureşti, intors după 9 luni de Paris, văd lucrurile pe care probabil le vedeam şi înainte de a pleca dar la care nu am atras atenţie.
Am avut ceva treburi în oraş şi, pentru a mai scăpa de caldura înnăbuşitoare ce se revarsă din belşug peste oameni animale şi clădiri, am luat metroul. Am intrat într-o altă lume... Metroul aglomerat, înnăbuşitor şi plin de oameni ce sunt cu gândurile în altă parte... Am vazut bucureştenii de care îmi era dor când eram plecat departe. Oameni transpirati, mirosind a transpiraţie, miros lângă miros, maiouri ude ce se imping mârlăneşte în tine şi te privesc dispreţuitor în loc să-şi ceară scuze. Eşti călcat pe picior şi eşti apostrofat dacă ceri sandalei sau papucului de plastic, ambele chinezeşti, să se mute de pe piciorul tău. Tineri cu telefoane agăţate de henţfri de gât care sunt lăsate să-şi cânte tonul de apel cu ultima manea să afle toţi cei din jur ce telefon bengos au ei. După ce eşti anihilat de zgomot, proprietarul dă refuz... dă refuz. Oare ce crede apelantul când sună... că e foarte ocupat sau că telefonul dat pe vibraţii nu e auzit sau că, Doamne feri!, cine ştie ce răufăcător a pus mâna-i murdară pe el.
Am ieşit la o staţie lipsită de aglomeraţia centrală şi am urcat scările rulante, ştiţi şi voi care... cele pe care sunt desenate in partea stângă câte o talpă semn că pe acolo se circulă şi pe partea dreaptă câte 2 semn că cei obosiţi pot sta să fie duşi...
Erau 10 oameni, nu mai mult pe scara aia rulantă şi eu grăbit. Doi barbaţi stateau pe o singura treaptă blocând accesul. Ajung la el şi îl rog pe cel din stânga să treacă în dreapta să pot să alerg. Da' ce, nu ai răbdare, că oricum ajungi sus... Mi-a sărit ţandăra şi i-am explicat misterul tălpilor nepereche din faţa lui şi a celor pereche din dreapta lui... ca la proşti cum se zice. S-a dat într-o parte în final dar m-am temut că voi fi pocnit în ceafă în momentul în care am avansat. Fierbeam si mă durea că concetăţenii mei sunt inerţi. Am iesit afară şi m-am dus la un fast food in care se vindeau merdenele, baclavale, poale-n brâu şi alte culinării mâncabil super-rapide. De foame am cerut una, o merdenea. Scoate una din zecile de fâşii de hârtie şi mă serveşte... Nu vă supăraţi, aveţi cumva şi un şerveţel? după care urmează răspunsul, năucitor zic eu... Dar hârtia ce are, nu e bună? Am rămas cu gura căscată dar mi-am revenit şi i-am cerut din nou şerveţelul. După o privire criminală s-a aplecat sub raza pivirii mele şi a scos un cub sigilat de serveţele din care mi-a eliberat cu greu unul după ce, în prealabil, a desigilat cu atenţie. Am vrut să fiu malin şi am replicat subtil, merci pentru serveţel, sunt ale dumneavoastră, nu? Am spus totusi mulţumesc şi O zi bună şi m-am indepărtat savurându-mi very fast food-ul sub soarele copleşitor.
Cât despre trolee sau autobuze nu are rost să mai adaug şi eu aceleaşi cuvinte, propoziţii, fraze despre oameni, aglomeraţii şi călduri, scrise în fiecare vară sub diferite forme în toate publicaţiile... mai artistic sau mai jurnalistic...

07 iunie 2007

adik

Am citit presa din Romania.. se vinde bine pe tema sinuciderii....
Probabil e putin deplasat subiectul... tragedia tanarului care se arunca de la etaj pt ca intra sotul in timp ce astepta un raspuns onest din partea profesoarei

E totusi o scurgere aici...

S-a indragostit... si-a dat seama ca nu are sanse.... oare?
hai sa luam alt subiect... ce inseamna sa te indragostesti... e oare interzis sa o faci chiar daca nu ai sanse si sa stii ca finalul e sa "cazi cu picioarele pe pamant" dak oare e permis sa fac o gluma serioasa...

Subiectul dragostei interzise e aprig disputat din antichitate...
De ce interzisa, de ce reguli trebuie sa intre in viata unor oameni, de ce unele iubiri raman in suflet... de ce iubiri apar peste alte iubiri... de ce trebuie da alegem tot dimpul intre doua optiuni...
Rog pe toti cei care au curajul sa spuna ceva sa spuna... sa nu se mai c@^e pe ei si sa scoata ce au mai dureros mai grav, mai ascuns aici...

Eu am sa continui sa apar pe blog... cu credinte de ale mele, cu temeri, cu sperante....