01 decembrie 2016

Romania mea

Fotografia de la 1918
Azi, iata e 1 decembrie.
Feisbucul si Tuiterul e inundat de urari de La Multi ani Romania! si Romania, Te iubesc!, de drapele tricolore fluturand in soare, fotografia de la 1918 partajata fara oprire, de urari comuniste ca Republica mea, dragostea mea sau regaliste precum Traiasca Romania, Traiasca Regele! . O  nebunie de declaratii de dragoste pentru tara, sa ne intrecem in care e mai patriot, mai nationalist, mai iubitor de tara.

Toate astea mi se par o MARE ipocrizie.

Dupa ce te bati in coate la coada pentru acte de identitate dupa ce te-ai trezit la 5 dimineata sa iei un loc fruntas in lista tinuta de un pensionar prezent acolo de la 3 si constati ca esti deja al 56-lea (LVI-lea) si ca deja nu apuci sa intri in cladire pentru ca stii din practica ca mai mult de 30 - 35 de persoane nu intra.
Cand iti numeri banii cu grija cand intri in magazin, iar capul tau face automat ajustarile necesare cand treci fugitiv cu privirea peste preturi de ajungi la casa cu un kil de morcovi si unul de cartofi dupa ce ai lasat in urma, mustarul, maioneza, apa, ceapa, biscuitii pentru copii, carnea de pui si carnea de vita.
Dupa ce dai la facultate si profesorii iti spun ca daca vrei sa iei examenul trebuie "sa ajustezi" cu ceva nota.
Dupa ce iesi din facultate si la angajare ti se spune ca "trebuie sa ai minim 4 ani de experienta pentru acest post" cand tu esti gata sa il faci si pe dracu'n patru si sa-l impaiezi in inger ca sa iei postul...
Dupa ce intri in curtea de justitie si speri ca ti se va face dreptate pentru ca legile s-au schimbat, doar suntem in Europa, dar hotararea judecatoreasca se bazeaza tot pe legile din '61.
Cand la somaj ti se spune ca nu sunt locuri de munca pentru calificarea ta si esti sfatuit sa nu declari ca ai studii superioare ca sa poti fi angajat in campul muncii ca muncitor necalificat intr-o fabrica de confectii sau de constructii.
Dupa ce salariul tau se termina la 2 zile de la primire dar inca nu ai platit intretinerea, curentul si gazele, cand stai si te scobesti in buzunare in magazin cu inima cat un purice de durere pentru ca nu ai bani decat de un kil de morcovi si unul de cartofi si stii ca acasa ai doi copii care te asteapta zambind si o sotie care se uita la tine cu ochii mari si intrebatori...
Multi raman, dar altii... pleaca... pleaca cu Romania in inima...
Pleci in alte tari cu alte zile nationale si alte drapele...
Iti gasesti de munca, o casa...Vezi Romania pe ecranul PC-ului sau al telefonului smart, iti aduci aminte de copilaria-ti frumoasa de la tara, auzi stiri la radio in streaming printr-o aplicatie de pe al tau telefon...
Incet, vorbesti o alta limba, de bucuri pentru alte zile nationale, iti strangi copiii in brate fara sa te gandesti ca un kil de morcovi si unul de cartofi nu or sa ajunga pana la sfarsitul saptamanii.
Copiii tai se comporta frumos la scoala, au o gramada de prieteni, invata o gramada de lucruri, sunt linistiti, profesorii ii intreaba personal si ii indruma daca merg mai greu. Profesorii sunt calmi, au material didactic nou, bogat, divers... sunt amabili, politicosi, prietenosi, serviabili, calificati. Te asigura ca copiii tai sunt bine, pe maini bune si le vor da tot ce e mai bun pentru ca au tot ce e mai bun.
Romania mea e in inima. Cu ea am plecat pe taramuri straine pentru ca Romania nu mi-a dat nimic din ce imi doream chiar daca eu am dat tot ce aveam. Romania mea e ideala. Are munti, dealuri, vai si ape, case de tara din care batranii ies cu ochii incretiti sa se uite in departari, oameni fericiti ce se tin de mana, fara griji. Romania mea a devenit doar un afis frumos colorat.
Vreau ca Romania sa fie la fel ca Romania mea, dar asta nu o mai pot cere de la mine pentru ca Romania mea e acolo unde e familia mea, iar familia mea nu mai traieste in Romania.


La multi ani, Romaniile mele!


06 iunie 2016

Scrisoare copiilor mei

Azi a fost o zi minunata, o prelungire a zilei de ieri.
Asa cum v-am spus, ieri am  avut onoarea si ocazia nesperata de  a participa  la o lansare exceptionala de carte pentru copii, cea a Stelei Popa, cu a sa Semincioara Fermecata. O zi ploioasa alaturi de cateva zeci de copii ce au venit sa o vada pe cea care le-a scris povestea auzita seara de la parinti. O ocazie sa ii cer doua carti cu autograf pentru fiecare dintre voi: una pentru Ruxandra si una pentru Ilinca, doua carti minunate pe care abia astept sa vi le dau cu drag.
Dar...

http://ruxandra-ilinca...

28 mai 2016

Cinci minute

Am eu baftă la amici, se vede.

De data asta, înclin să îi dau dreptate...

După întrebările standard ce îți mai fac copiii? Familia? Tu ce mai faci? a căror răspuns a fost, evident, Bine! omul m-a întrebat, evident, cum îmi merge cu "saitu' ăla de cărți".
- Nu merge nimic... i-am răspuns.
- Uite, m-am gândit io la discuția noastră și știi la ce-am ajuns?
Nu m-a lăsat să spun nimic și a continuat:
- Bă băiete, oamenii nu au nevoie de eroi, de cineva să-i schimbe, n-au nevoie, mă-nțelegi?
- Până și Isus a fost pus pe cruce (nu știam că poate aduce așa argumente "grele") ce te bagi tu să îi schimbi. Sfatul meu, vezi-ți de treaba ta, vezi-ți de familia ta, de copiii tăi, lasă-i în p*&a mea pe toți și vezi-ți de-ai tăi. Nu merită, înțelegi, NU MERITĂ.
S-a uitat la ceas și a azvârlit:
Hai, eu trebuie să ajung acasă că iar țipă nevastă-mea... Te-am salutat!
Mi-a strâns degetele și mi-a dat una peste braț, prietenește, apoi a plecat grăbit.
Am rămas în mijlocul trotuarului, scărpinându-mă în cap...

Cinci minute...

27 mai 2016

Pe bune, dar tie ce-ti iese?

Am tot cautat o imagine puternica  cu Google Images
 gen
Cavaler insangerat,
inger cazut,
Icar...
Dar nu am gasit nimic.
Un cartof e cel mai nimerit,
ca asta se paseaza de minunte,
Cand e fierbinte.
Ma intalnii de curand cu un amic, linistit si amabil de felul lui. Am profitat sa discutam de vreme, de viata, de copii... chestii generale.

Apoi, simtind ca pot avea incredere in el, ma destainui: mestere, ma gandesc sa creez o platforma unde oricine caruia ii place cititul sa poata scrie impresiile despre cartea pe care tocmai a citit-o in asa fel incat cineva care nu citeste, sa vrea sa citeasca, de exemplu, unul din prietenii aia (ce imi place sa mai folosesc pronumele demonstrativ) pe care nu-i stii de pe feisbuc, nu stii cum de e in lista ta de prieteni, ala care il reposteaza pe Poptamas sau pe Trandafir, de care nu stii exact daca e fata sau baiat pentru ca are o poza de profil cu un copil prea mic sa fie feisbucar, dar'mite sa inchege niscaiva fraze.
Ii spun, am gasit si adresa si platforma si visual (mai trebuie sa mai lucrez la ea), tot ce trebuie sa pui mana pe tastatura si sa scrii cum crezi tu. Am trimis si invitatii la prieteni (mai pe spranceana) daca vor sa participe...
Omul se uita la mine un pic incruntat si ma intreaba: Dar tie ce-ti iese?
Am deschis de vreo doua ori gura fara sa scot niciun sunet... cam cum fac pestii in acvariu cand mananca mancaruri invizibile.
- Nu imi iese nimic! am raspuns eu cu voce slaba. E pentru toti... voluntariat, moka...
- Adica dupa ce cumperi un domeniu pe net, pui un sit pe picioare, zici ca gata, merge deja, zici ca nu iese nimic? PE BUNE ACUM, DAR TIE, TIE CE-TI IESE?
Am avut un moment de cumpana, moment in care m-am gandit: chiar, dar mie ce-mi iese? Pai ce sa-mi iasa, nimic, adica niciun ban. Am utilizat atata timp in care puteam  sa fac ceva profitabil, sa iasa banul, cum ar zice frate-miu, dar am făcut asta. Ma convingeam pe mine insumi ca actul de a citi o carte nu tine de realitate, ci de magic, de ascuns, de frumos, de aventuros, de palpitant... Ma gandeam la mii de variante de raspuns, mii de argumente in favoarea alegerii mele...
E interesant sa constientizezi cate mii de ganduri, de imagini, de realitati paralele care sa se potriveasca cu timpul de afara, cu fiziologia persoanei din fata ta, cu modul sau de a gandi - ma rog, cu modul dupa care crezi ca gandeste -  se pot forma in decursul a catorva secunde de la intrebare...
Am raspuns: Nu nu-mi iese niciun ban... ba chiar am cheltuit timp, bani si energie. E o dorinta de-a mea mai veche de a schimba lumea... macar un pic. M-am simtit umilit, invins, stors... vedeam pietrele de caldaram si imi simteam mainile lungi si grele... M-a apasat cu mana lui mare si muschiuloasa pe umar: De ce nu folosesti capul ala sa faci ceva calumea? Ceva din care sa scoti ceva bani, sa poti sa cumperi o bicicleta lu' copilu' tau (hmmm... o bicicleta... cum naiba??? ) Mai lasa cartile, ca nu foloseste la nimica... si ca sa infiga sabia pana la plasele, uite-te si tu, la ce ti-a folosit facultatea? Pe bune...Cred ca asa simte bietul ostean ce se trezeste cu ditai sabia infipta in piept si se uita uimit in ochii adversarului care, pentru a-ti arata in ultimile-ti clipe ale vietii cine e stapanul, roteste in tine manerul si o trage apoi, plecand mai departe.

Pe bune...

Am terminat conversatia cu nu mai tin minte ce fraze protocolar-amicale, genul ala de fraze pe care le arunci repede si cu zambetul pe buze  ca o sepie ce-si varsa lichidul intunecat in fata unei primejdii directe si da tare din tentacule sa scape... Avusei asa prieten si directa analogie mi-a provocat repulsie...

Scriind aste randuri mi-am dat seama ca amici d'astia, imi imaginez eu ca ar trebui sa aiba fiecare dintre noi... unii dintre noi...

Morala?

Merita oare? Se merita?

Voi ce ziceti?






25 mai 2016

Cate vise trebuie sa vezi murind

Arizona Dream - un film in care ingerii mi-au facut cunostinta
cu demonii, prieteni de-ai lor de demult, si mi-au zis razand in hohote
ca nu exista alb si negru, ci doar o infinitate de nuante de gri.
Am citit si re-citit poezia lui Albert, Somebody call somebody.
Imi tot umbla prin cotloanele mintii un gand materializat ulterior de Alberto... Cat suntem tineri, cat suntem copii, avem mii de vise, mii se asteptari de la viata, de la cei din jur, de la parinti, de la prieteni. Apoi cresti, si cu cat cresti, cu atat iti ajustezi visele... poate nu astronaut, poate arheolog, poate nu arheolog, poate un comerciant de succes, poate nu un comerciant, poate un secretar intr-o multinationala, poate nu un secretar, poate un simplu chelner...

Cate mii de asteptari, mii de sperante aveam cand, mici fiind, jucam pe innoptate in fata blocului Flori, Fete Filme sau Baieti. 

Si iata-ne mari, dintr-o data cu copii, cu copii din prima casatorie, iata-ne luand decizii care tin un echilibru atat de fragil. Am devenit aproapte fara sa vrem negociatori, avocati, profesori, chelneri, bucatari, politisti... suntem iata, intr-o continua fuga spre casa, servici scoala...
Nu mai suntem nici antreprenori de succes ce conduc fara frica companii de miliarde de dolari, nici arheologi taind liane prin jungla sud-americana spre temple demult-daramante, nici directori de multinationala ce conduc cu atentie si pricepere o companie spre noi culmi, nici astronauti apasand cu sufletul la gura maneta ce va propulsa nava spatiala in viteze superluminice spre noi lumi si noi civilizatii. 
Suntem doar noi, obositi sa tinem un echilibru fragil intre salariu si cheluieli, intre vise si realitate, intre chirie si cumparaturi, visand cu jind la vacanta AIA in care treci strada printre zgarie-nori in acelasi timp cu alti o mie de oameni ce viseaza cu jind vacanta aia in care sa se relaxeze intr-un loc cat mai linistit in care sa treaca strada singur...

Cate vise a trebuit sa ucidem sa ajungem unde suntem? Cate sperante sangerande a trebuit sa lasam in urma, cati ingeri am lasat fara aripi pentru a ajunge aici? Facut-am oare cele mai bune alegeri?
Intrebari la care nu raspundem decat "Am facut ce trebuia facut!" mecanic... aproape de fiecare data. 

Momentele in care ne luam viata in maini, in care zicem, Hai ca pot s-o fac! sunt atat de putine incat par ca nu exista, dar alea 5-6 momente in care am tras aer in piept si am luat o hotarare care a schimbat ceva in bine in viata ta, sau a altuia, sunt fix momentele pe care le uitam, sau mai bine zis le ignoram, multumindu-ne cu cu trecerea asta molcoma a timpului intre casa si servici, intre casa si scoala... uitand ca, pe vremea cand jucam Flori, Fete, Filme sau Baieti ne visam astronauti, portari, arheologi, piloti, patroni de firme multinationale, profesori...

20 februarie 2016

Umberto Eco

Postarea cu numarul 100.

Vroiam sa scriu ceva super interesant in postarea cu numar rotund, ceva motivant, energizant si un pic romantic.
Ei bine am aflat ca azi, Umberto Eco, unul din autorii mei preferati a murit. Odata cu el semiotica a pierdut un sens, sensul magic ascuns in sensul logicii.
Abulafia a incetat asadar sa mai inghita cuvinte pentru a pastra legatura sensibila si fragila.
Umberto e cel ce, prin scrierile lui, m-a facut sa visez Parisul, ca apoi, mai mare si mai batran, sa il admir si sa-l descopar... Tot datorita lui am indragit epoca medievala, cu nenumaratele sale vasalitati, cruciade, absurditati si renasteri si bineinteles ordinele militare crestine precum Templierii si Ospitalierii... Aparitia lor necesara in timpuri de grea cumpana dar si disparitia lor rapida si brutala si, evident toate povestile si legendele ce le-au suprevietuit.
Semiotica lui Umberto Eco l-a inspirat pe un alt autor drag mie, Paolo Coelho dar si pe mai tanarul si plinul de succes Dan Brown dar m-a facut sa inteleg opera lui Eliade. Iata ca autorul ce lasa cartea ca o casa deschisa in care cititorul contribuie sau chiar poate completa misterul intins cu atata finete intre pionezele ce tin semnificatii, evenimente si presupuneri ne lasa acum pe noi, cititorii novici sa continuam aventura si sa o dam mai departe.

Umberto Eco nu e mort, el continua sa traiasca prin propriile personaje, de la Bonaubon si William de Baskerville la Roberto de la Grive ce vor continua sa dea nopti nedormite cititorului intrat intr-o lume in care fiecare isi are semnificatia sa si rolul sau in definitivarea PLANULUI si doar de el, cititorul, depinde care e finalul.

Fotografia reprezinta Pendulul lui Foucault facuta de mine in primul an  al vietii mele pariziene.


24 ianuarie 2016

Cum te vezi în 10 ani?

Cum te vezi în 10 ani?
O întrebare ce pare o capcană într-un interviu de angajare, pentru indiferent ce post.

Când te uiți în oglindă, pe cine vezi? Când dai de greu, ce faci, renunți la visul tău? E o întrebare despre tine însuți,  care e misiunea ta, unde ești tu pe drumul spre îndeplinirea ei... Cât de mult ești dispus să fii în afara zonei de confort...
Ei bine, dacă vrei ceva nemaiavut trebuie să faci ceva nemaifăcut... Simți angoasa, simți cum îți bate inima-n piept, te ia cu amețeală de parcă ai fi într-un roller coaster în plină viteză, în plină coborâre. E tare dar e și înfricoșător... Și asta pentru că vrei să îți menții cursul către țelul tău...
Ce faci când ești singur când ești părăsit, când parcă totul se pune în fața ta să nu mai avansezi? Sări peste sau te pui jos?
10 ani nu sunt mulți. E o adiere de vânt ce trece de la ger la cald și apoi la ger de 10 ori.  Zilele trec repede, foarte repede și nu se adaugă nimic în față.
Avem senzația că suntem nemuritori și ne comportăm ca atare, apoi pe patul de moarte când numărăm minutele ne dăm seama de valoarea timpului și spunem cu lacrimi în ochi celor din jur să nu ne repete regretele... Doar că...  Nu te înțelege nimeni.
E ca și cu fumatul pentru fumători.
Pe pachet scrie mare ca fumatul ucide, ba pe unele sunt chiar poze explicite. Ce zice fumătorul? NU ȘI PE MINE!

10 ani... Cum te vezi în 10 ani?