29 decembrie 2008

De an nou

Anul care vine aduce cu el noi responsabilitati, noi paci, noi razboaie, vechi lucruri nerezolvate, dar deasupra tuturor sansa reala de a evolua, de a fi mai buni, mai maturi, mai iuti, mai resposabili, mai tari, mai cranceni, mai deschisi.

IT'S COMING!

Sunt momente in viata cand trebuie sa alegem calea pe care trebuie sa o urmam, pentru ca altfel altcineva va alege in locul nostru. Ureaza-ne succes asadar draga cititorule si daca vei primi un ravas de departe cu cuvinte de ajutor, citeste-l si alege ce vrei sa faci, sa sprijini o parte sau alta. Universul nostru nu tine din pacate decat doua variante, bun/rau, lumina/intuneric, zi/noapte, yin/yang. Alege!

18 decembrie 2008

Neant

Prietenul meu, Alberto, si-a sters blogul. Toate gandurile, poeziile, amintirile sale au disparut de parca nici nu ar fi fost.
Vieti trecute pe langa el, imagini vazute, dureri traite si bucurii simtite au disparut. Nici macar nu s-a pastrat umbra literelor. O imagine gri, un format nou, o coala ce asteapta sa fie scrisa e in locul lui. 
Un alt inceput.

26 octombrie 2008

Ora de iarna

Metroul duce azi de dimineata oameni somnorosi, neobisnuiti sa se trezeasca atat de devreme pentru o zi de duminica. Citesc sau pur si simplu privesc absenti in propriile ganduri ca intr-un bol cu pestisori roscovi. Nu scoti decat un obosit "excuse-moi!" sau un "pardon" adus de departe la o intamplatoare apropiere. Acelasi uruit de sine dar parca mai grabit, de vatman ursuz trezit de la 3 ce-si poarta trenul printre statii cu gandul la cafeaua de la 1.

28 august 2008

Dimineata

Un fel de continuare...

Ador diminetile pariziene. Lume somnoroasa se aduna in braserii sa bea cafeaua cu croissant. Miroase dimineata a cafea, croissant si bagheta fierbinte proaspat scoasa la vanzare in boulangerii. Le Parisien lasat pe tejgheaua braseriei de un client ce a plecat deja la servici. Televizorul la mut pe Euronews sau TF1 pentru cei care comenteaza stirile de dimineata cu vecinul de cafea. Sunt necunoscuti, dar ii uneste atmosfera de dimineata, jovialitatea barmanului, mirosul de cafea o anumita fraternitate a cetateanului, oameni care iti dau binete chiar daca nu se cunosc si isi strang mana chiar daca s-au vazut prima data. Bonjour vanzatoarei de la boulangerie, bonjour barmanului si tuturor din apropiere, bonjour serveurului de la restaurantul de langa, si apoi au revoir la sfarsit. Da, exista asa ceva... dar trebuie sa fii destul de somnoros sa cobori la braserie.

Ma re-indragostesc de Paris

Imi spun multi ca Parisul e cel mai rasist oras din Europa, ca negrii si cei care vb cu accent vor ramane étrangers, chiar daca sunt la a 3-a generatie si ii cheama Picard sau Philippe.
Am simtit si eu asta dar poate am avut noroc.
Cert este ca Parisul cu parizienii sai are sarmul sau indubitabil. Oamenii sunt politicosi, zambitori si amabili, gata sa iti ofere orice informatie.

Am ramas de exemplu foarte placut surprins ieri dimineata, cand ma dusesem la boulageria din colt sa cumpar croissanti si o bagheta inainte ca frumoasa mea sa se trezeasca, no, sa-i aduc micul dejun la pat... bref. Vanzatoarea mi-a zambit amabil, m-a intrebat politicos ce as dori sa cumpar, m-a servit toata numai zambet, am achitat croissantii si bagheta si i-am urat politicos o zi placuta si un merci de uzanta.
Am iesit si am luta-o pe drumul de intoarcere. La trecerea de pietoni era cat pe aci sa dau cu nasul de autobuz. Insa autobuzul s-a oprit pentru ca eu sa trec. eram singur pe trecere, nu 10 nu 5 singur. Soferul a oprit autobuzul, mi-a facut semn amabil sa trec, zambind, de parca busul era masina lui personala. M-am simtit PIETON.
O experienta similara am avut in Romania. Atunci autobuzul mai ca nu m-a lovit desi eram pe trecere de pietoni, si a scos si capul afara tov sofer sa imi strige, "unde te crezi mah, pe tarla?" si am urlat la el "nu! pe ZEBRA" am auzit un vag ¤%#@ ma-tii . Altfel nu mai scriam eu...
Astfel de mici lucruri sunt foarte frecvente in Paris, mici lucruri ce conteaza MULT.

04 august 2008

Prietenul meu

Nu ma dau mare cu prietenii dar ma bucura cand prietenii fac lucruri care sunt de laudat. Asa si cu Traian Tamuris.

30 iulie 2008

Romania, de afara

Nu am timp sa citesc presa din Romania. Muncesc tot timpul, fapt ce imi permite sa am un anumit contact cu oamenii.
Lucrez intru-n restaurant branché cum spun francezii, intr-o zona turistica. Am avut ocazia sa servesc oameni din toate colturile lumii, de la americani - foarte prezenti in perioada asta a anului - pana la chinezi, de la australieni pana la japonezi si rusi... deci si romani.
Daca la inceputul anului romanii care veneau erau prost imbracati si anumite "apucaturi" de bloc acum raman uimit, placut uimit, ca romanii pe care i-am intalnit nu se deosebeau de o familie de germani, sau francezi. Slapii si bermuzii turcesi marca Mike sau Abibas suprimati. Am vazut fara exceptii oameni manierati, oameni bine imbracati, cu haine bine asortate, fie de calatorie, asortate la rucsace - sau invers- fie la seara sau zi. Fara expresii de bloc, fara figuri si cu o anumita eleganta europeana. Romanii pe care i-am intalnit aveau constiinta ca sunt europeni si se comportau ca atare.
Am intalnit romani la Auchan, la Carrefour, la Defense in superMall-ul Quatre Temps, pe strada, in metrou... am intalnit europeni, si asta mi-a placut.
Sunt mandru ca sunt roman si nu sunt obligat sa ma justific cu istoria, ci si cu oamenii pe care ii intalnesc.
Da.

19 iulie 2008

Inchis

E greu sa te inchizi, sa vezi ca oamenii nu sunt atat de deschisi pe cat ai fi crezut, ca pot stinge lumini aprinse pentru ei.
Am luat decizia de a trage storurile si de a crea o scena doar pentru prieteni...
Dar ramane de vazut...

15 mai 2008

O carte ca un copil nenascut

Am primit de la un bun prieten manuscrisul unei carti.
Amanuntele nu conteaza, cert e ca l-am primit pe computer. Eram atat de obosit si de amarat de ziua care trecuse incat nu realizasem pe moment ce imi trimisese.

Aveam in fata ochilor mei o carte care inca nu se nascuse... Plapanda, imperfecta, dar plina de viata si luptand pentru fiecare sansa, fiecare cuvant ce il respira. O citeam curios, ca pe o ecografie a unei societati.

Iti propun si tie, cititorule de nebunii, sa arunci o privire pe un fragment, si daca iti place si ai vrea sa vezi o carte nascandu-se si traind in palmele tale, atunci da de veste si cauta un editor.


Cuvânt înainte


Nu mi-am propus să fac în următoarele pagini o radiografie exactă a societăţii spaniole, nici măcar o analiză exhaustivă a situaţiei diasporei din Spania, pur și simplu voi vorbi despre mine și oamenii pe care am avut şansa, sau ghinionul, de a-i întâlni în acești 4 ani. Unele din întâmplările care vor apărea în această carte sunt inventate și toate numele au fost schimbate pentru a feri protagoniștii de eventuale neplăceri. Unii dintre voi se vor identifica cu personajele, sau vor recunoaște rude sau vecini. Întotdeauna va exista întrebare: ”de ce se întâmplă toate astea, de ce oamenii acceptă asemenea tratament?”. E o întrebare retorică, pentru mine toate întâmplările povestite nu sunt decât o ”goană după aur” a secolului XXI. Nu voi vorbi despre românii din Spania, voi generaliza, scriu despre oameni, despre natura umană, despre motivele care duc la schimbări bruște de comportament și de gândire. Din discuțiile mele cu diferite persoane care aparțin altor naționalități decât cea română am aflat că nu suntem singurul popor care a fost nevoit să practice o asemenea ”goană după aur”; spaniolii și portughezii au fost nevoiți și ei să-şi părăsească căminele pentru a-și căuta un loc de muncă decent și bine plătit îm anii 60-70. Deși, ca să fiu sincer, nici spaniolii și nici portughezii nu s-au comportat cu atât de mult cabotinism precum românii. Vă pot exemplifica cu o mică istorie. Din cauza unui complex de împrejurări nefaste autocarul care m-a adus în Spania m-a abandonat în parcarea unui Peco imens aflat pe o autostradă din inima țării. Împreună cu mine au mai fost lăsate acolo încă 3 persoane: o femeie de aproximativ 35 de ani, care avea aceeași destinație ca a mea și încă 2 bărbați de peste 40 de ani îmbrăcați în haine foarte ieftine, din acelea ce se găsesc din belșug pe tarabele pline de produse de origine asiatică. Ne aflăm în 2003 și motivul abandonului era simplu, autocarul evita orașul meu de destinație pentru că trebuia să facă un ocol foarte mare. Eram intrigat, plătisem exact până la Zaragoza. N-am protestat. Ceilalți 3 debarcați aveau aceeași destinație ca și mine. Și în plus, aveam un statut de semi-ilegal, un fel de persoana non grata în spațiul Uniunii Europene de atunci, așa că am închis gura și mi-am sunat fratele. Femeia a făcut la fel, și-a sunat soțul. Discutând cu ea am l-am pus în contact pe fratele meu cu soțul ei. Treburile în cazul nostru se aranjaseră foarte bine. În 3 ore fratele meu și soțul femeii urmau să ne colecteze cu un taxi. Răsuflam ușurat. Bucuros că totul se terminase bine, m-am avântat într-o discuție stupidă cu femeia, nici astăzi nu-mi mai amintesc numele ei, deși am revăzut-o o singură dată în 4 ani, fără să o salut, evident. Să revenim la cei 2 bărbați în haine ieftine. Erau încă în parcare. Erau nedumeriți, telefoanele publice de acolo funcționau cu monede. Le-am schimbat o hârtie de 5 euro și s-au pus pe sunat. Erau prieteni, se cunoșteau din România și veniseră aici împreună la promisiunea unui rude de a unuia dintre ei că își vor găsi rapid un loc de muncă bine plătit. Erau muncitori în construcții. Meseriași, susțineau ei. Unul dintre ei și-a sunat vărul care le promisese ajutor necondiționat. Acesta a răspuns. S-a arătat destul de surprins de prezența lor în Spania și le-a cerut să-l sune mai târziu. M-am îndepărtat de ei. După o jumătate de oră au intrat și ei foarte abătuți în barul-restaurant unde mă aflam eu cu femeia. Vărul lor nu mai răspundea la telefon, mai mult decât atât, îl închisese. Erau disperați, nu știau spaniolă, nu aveau unde să stea, mai aveau foarte puțini bani. În momentul în care fratele meu a venit cu taxiul se înnoptase, cei 2 bărbați încă așteptau abandonați în parcare, nu le răspundea nimeni la telefon. Atunci am realizat grozăvia în care mă aflam. I-am povestit amuzat povestea celor 2 amici trădați. Abia mai târziu mi-am dat seama că femeia mă privea șocată în timp ce povesteam râzând cu voce tare, îi păream inuman. Atunci am aflat că asemenea povești se repetau frecvent, nici fratele meu, nici soțul femeii nu dădeau o ceapă degerată pe suferința celor doi abandonați. Erau imuni la asemenea istorii, semeni care își abandonau semenii. Nu e nimic nou, e de la Brutus citire, trădarea nu costă nimic.

...............................

..... De ce? De ce acceptăm toate mizeriile cotidiene fără să ne revoltăm împotriva celor care ni le produc? De ce îl înjurăm pe Dumnezeu pentru ghinoanele sau neîmplinirile noastre? Schimbare se poate produce din interiorul nostru, din subconștientul nostru. Nu cred că personajele din această carte au căutat o viață plină de lux, un corn al abundenței perpetuu. Nu, și-au dorit doar un trai decent, care îţi permite accesul mai uşor la fericire. Toți muncitorii din această carte sunt cvasi alcoolici, put a transpirație, inculți, idioți, nu cunosc legile elementare are drepturilor omului, dar, în final, m-au înduioșat cu toții. I-am judecat întotdeauna prin prisma vocabularului pe care îl foloseau sau prin capacitatea de a purta o discuție inteligentă. Am muncit cu un profesor de matematică, cără găleți de mortar. Toți îi făceau glume nesărate și idioate. Mi l-am făcut prieten. Am rămas dezgustat, căutam un om cu idealuri înalte, el își propusese să-și cumpere o casă, o mașină și să-și deschidă o mică afacere, un chioșc la colțul străzii cu alimente și țigări. Cam 99% din muncitorii care erau în Spania, români sau de alte naționalități, își doreau același lucru. Restul fugeau de ceva. În acel 1% mă aflam și eu.

Nu exagerez când spun că peste 50% din românii care au ajuns în Spania în primii ani noului mileniu trăiau înghesuiți câte 7-8, cel puțin, în același apartament. Nu doar muncitorii pe care îi cunoșteam personal, ci și familii întregi erau nevoite să recurgă la împărțirea apartamentului cu alți chirași. Era o situație critică pentru mulți, foarte puțini aveau resursele financiare, sau documentația necesară, pentru a-și închiria singuri un apartament. Groaznic era faptul că nu își puteau alege colegii de apartament. De aceea se întâlneau în același apartament murdar 7-8 persoane care nu s-au văzut niciodată în viață. Unii dintre ei aveau tabieturi dezgustătoare, alții furau, alții căutau prin gunoaie, alții pur și simplu își pierdeau timpul.

Într-o zi unul dintre muncitorii-chiriașii șefului s-a plâns acestuia că îi dispare mâncarea. Adică uleiul, cartofii și ouălele. Mâncarea tuturor se păstra în frigiderul din bucătărie, devenit neîncăpător pentru toți cei 10 muncitorii din apartament.

Costel împreună cu un om de încredere de-al șefului s-a prezentat la ora 20 într-o zi de miercuri în apartamentul cu pricina. Erau toți locatarii prezenți. S-a produs o mică dispută între păgubaș și un alt chiriaș, cel bănuit că umblă la cartofi.

-N-am furat, eu să moară mama dacă i-am luat eu măcar un cartof. Ce dracu? Eu îmi țin cartofii în cameră, sub pat. Și ceapa și uleiul și zahărul și tot. Nici măcar nu intru în bucătărie. Doamne ferește, eu fur din supermarket, nu-mi trebuie mie cartofii lui.

-Ia adu săcoteiul de cartofi.

Bănuitul, un tip din Cluj, a venit cu un sac de cartofi de 5 kile nedesfăcut.

-Uite-l.

-Păi de ce e nedesfăcut?

-Dacă îmi fură mie cartofii, de aia! A replicat păgubașul, un alt ardelean firav și plin de coșuri.

-Dacă îți dau una, te bag sub pat. Bănuitul, pe nume Vasile, s-a repezit spre păgubaș amenințător. Tu mă faci pe mine hoț, bă? Io am în Romania apartament de 100 de mii de euro, nu fur de la un amărât ca tine.

-Vasile, mai taie. Dacă aveai tu un apartament de 100 de mii de euro așa cum te lauzi de ce mai stai pe aici să muncești pe 30 de euro la zi? Costel s-a interpus între cei 2.

-Am probleme cu nevasta, dar pe bulangiul ăsta tot îl bat până la urmă.

Disputa se amplificase.

-Bă, te bat, te bat să moară mama de nu!

-Gata, Vasile.

-Costel, nu-i fură nimeni nimic lu’ bulangiul ăsta, așa face el pe victima. Când e beat e cel mai tare din parcare și ne amenință pe toți că ne dă în gât la șef că suntem hoți.

-În afară de el, din apartamentul ăsta îi mai dispare cuiva cartofii?

Toți au intonat în cor un ”nu” hotărât.

-Dați-mi un pix!

Cineva i-a adus un pix și Costel a început să numeroteze cartofii păgubașului.

Se auzeau chicoteli.

-Îi scrii și pe ăștia stricați?

-Da, pe toți.

Costel a numărat cartofii, erau 17 și a început să le dea numere de la unu la 17.

Păgubașul, Andrei cel firav, nu înțelegea.

-De ce ai scris pe ei?

-Fii atent, ai 17 cartofi, de fiecare dată când faci mâncare îi folosești pe cei de la 17 în jos și tot așa. În fiecare seară îi numeri. Dacă îți mai dispare vre-unul mă suni.

Câțiva râdeau pe înfundate.

-Și dacă îmi iau alt sac cu cartofi?

-Îi scrii și p-ăia la fel. Și cu ouălele să faci la fel. Ați auzit, să vă numărați cartofii și ouălele cu toții? Dacă dispare ceva cuiva să îmi spună.

-Dar cutiile de bere, le scriem și pe alea?

-Da.

-Păi pixul nu scrie pe metal.

-Luați-vă un marker.

-Faceți inventarul, scrieți tot ce aveți în frigider și seară de seară verificați dacă a dispărut ceva.

-Costel, dar banii când îi luăm?

-Săptămâna viitoare.

..........................................


Sper sa nu te superi, amice...

08 mai 2008

Cine isi mai aminteste de Podul de flori din 1990?

Rasfoiam de curand ziarele (electronice) din Basarabia si am vazut in cateva articole despre eveniment. Unii spuneau ca a fost un moment ratat altii un moment bun de constientizare.
Nu imi amintesc mare lucru din tumultul anilor 90, mai degraba venirea minerilor in Bucuresti si protestele de strada ale studentilor decat deschiderea granitelor. Oare romanii isi mai amintesc de podul de flori? Mai sunt oare resurse in sufletul romanilor sa mai faca odata posibila un alt pod de flori?
Multe s-au schimbat si pe o parte de Prut si pe alta.
Multi dintre prietenii mei spun ca nu mai e posibila, dar ar vrea ca Basarabia sa fie pamant romanesc dupa atat amar de vreme. Ar intra raketi, banditi tot felul de sarlatani. Au oare nu avem si noi ai nostri? Poate chiar si mai rai... Avem politie, ca "nu om fi noi sat fara caini" putem, vointa sa avem.
Dar romanii s-au schimbat, s-au blazat. E important ce gasim la piata ieftin (daca mai gasim) decat demnitatea noastra ca cetatean al unei tari, al unei istorii. Si revin fara sa vreau la metehne si mentalitati. Cat ii trebuie Romaniei sa isi schimbe mentalitatea si vechile metehne?

Sper sa mai fie idealisti cu capul pe umeri in Romania, fie ca traiesc pe o parte a Prutului sau pe alta.

Axis Mundi

Am nevoie de o carte
Azi am simtit nevoia stringenta de a intra intr-o biblioteca, de a simti o carte pe care o tragi din raftul cu alte zeci de carti. Si eu am acasa carti, puse frumos pe rafturi, cu pagini din hartie si tiparite cu cerneala de tipografie pe baza de plumb. O biblioteca ramane totusi, o biblioteca. Acolo, intre carti ma simt confortabil. E un spatiu sacru dar si intim in acelasi timp care iti ofera linistea si pacea de care ai nevoie in metrou sau pe strada. E loc de odihna. Al mintii. Dar e si locul cel mai aglomerat, in care poti auzi. AUZI. Poti auzi scrasnet de metal lucitor de sabie si strigatul razboinic al soldatilor din cartile de istorie sau duiosia doinelor din cartile de etnografie. Rasetele sau vocile taioase ale personajelor de pe scene de hartie. Mai poti simti. SIMTI. Poti simti tensiunea sufleteasca a lui Hamlet, a lui Fred Vasilescu, a lui Harap-Alb in timp ce inca se afla in fantana, a lui Steinhardt cand simte ca trebuie sa fie botezat, mai poti simti linistea, comicul, amalgam de sentimente ce se lovesc in valuri mari si tacute de tine... In biblioteca esti in mijlocul omenirii, in buricul pamantului. Auzi simti vezi toate lucrurile omenesti, plangi, razi, te incrunti, te manii, te linistesti, te relaxezi, te revolti, plutesti, asisti, participi esti PERSONAJ.
Biblioteca are forta unica de a te scoate din lume si te a introduce in miezul ei cel mai adanc in acelasi timp.

Biblioteca e dictionarul spiritului uman. Tot ce ai vrut sa stii despre OM gasesti in biblioteca, aranjat pe ani, litere, cifre, zone de interes. SUFLETUL UMAN frumos fişat si ordonat pe raft... cu miros de hartie si cerneala tipografica pe baza de plumb.

27 februarie 2008

Romanism... OARE?

/ perspective româneşti vol 23/6 cap2:

n-ai cum, nu se poate, nici o şansă,
nici gând, imposibil, fără ieşire,
prea complicat, nu cred, nu ţine,
nu merge, nu văd cum, cine tu?

/ perspective româneşti vol 23/6 cap3:

calmează-te, linişteşte-te, uită renunţă
lasă, fii serios, da de unde, ascultă la mine,
fii realist, am mai auzit, ce să mai,
mă rog, nu ştiu, poate, aha, probabil,
în fine, dacă spui tu, treaba ta, cine te crezi?
ha ha ha! he he he, prostii, tâmpenii,
vrăjeală, sf, aberaţii, căcat, nebunie, cum?

/ perspective româneşti vol 23/6 cap4:

nu nu nu, nu pot, n-am cum,
n-am de unde, nu vreau,
nu mă bag, nu cred,
nu mă risc, nu merită,
poftim?

/ perspective româneşti vol 23/6 cap5:

Asta e altceva, aşa da, sigur, tare de tot,
da da da, de ce n-ai spus, oau, uuuu, super,
beton, cool, să mori tu, sa mor eu, sa mori tu,
sa mor eu, sa mori tu, sa mor eu, sa mori tu,
sa mor eu, sa mori tu, sa mor eu, sa mori tu,
sa mor eu, sa mori tu, sa mor eu, sa mori tu,
sa mor eu, sa mori tu, sa mor eu, sa mori tu,
sa mor eu, sa mori tu, sa mor eu, sa mori tu,
sa mor eu, sa mori tu, sa mor eu, sa mori tu,
sa mor eu, sa mori tu, sa mor eu, sa mori tu,
sa mor eu, sa mori tu, sa mor eu, sa mori tu,
sa mor eu, sa mori tu, sa mor eu, sa mori tu,
sa mor eu, sa mori tu, sa mor eu, sa mori tu,
sa mor eu sa mori tu sa mor eu sa mo tu
smo eu sri tum smor te u rso mut nu ro

sursa: http://alteratura.blogspot.com/
Pentru Ceci.
Exemplul viu al "optimismului"

Asa e oare?

26 februarie 2008

Nu gasesc cerneala rosie

Ca niciodata Sena azi e verde, verde-jad imperial. Ploua si e rece. Azi ma simt intr-o metropola, azi Parisul e imens, polietnic si indiferent la vietile anonime ce se scurg in metrou, pe strada, pe poduri. Azi Sena e verde, verde-jad imperial.

24 februarie 2008

Dorinta

Vreau sa scriu. Sunt momente in viata cand simti ca vrei sa iei un stilou si sa scrii. Cateodata imi trec franturi de roman in minte, viata altcuiva care vrea sa iasa la iveala, ca cerneala-spion care apare la caldura din coala alba. Sunt momente in care prin minte imi trec gandurile altcuiva, in mine simt dorintele altcuiva si altcineva se gandeste la altceva. In mine sunt oameni pe care nu ii cunosc, suflete care se zbat sa fie auzite, taceri ce asteapta sa fie strigate si intunerice ce asteapta sa fie luminate. Nu sunt bolnav, si nici nu aud voci sau vad oameni, dar simt fraze ce vor sa fie asternute. Simt puncte ce trebuiesc puse si virgule ce trebuiesc continuate.
Nu le simt tot timpul... Vin din cand in cand ca valuri dunarene, cand slab ca abia le pot simti, cand violent ca simt ca ma ineaca.
Dar aceasta, dragi prieteni, intr-un alt episod... Totul la timpul lui, nu?

Pana atunci, va mai delectez cu o piesa care imi place foarte mult, tot franceza, a unui armean indragostit de Franta, Charles Aznavour.


Bonne nuit mes amis et à la prochaine.

21 februarie 2008

Franturi

Obosit. Desi nu am lucrat decat pana la 15.00, ma simt de parca am lucrat la constructii toata ziua. Abia daca mai reusesc sa tastez...

Trec neasteptat de multe ganduri pentru un om obosit... dar din pacate nu au nici un substrat abscons. Majoritatea sunt legate de contract... de camasa care trebuie calcata maine ca am cam purtat-o neadecvat, de ce trebuie sa fac maine... poate ar trebui sa ma tund... de ce o doare capul (am simtit cum ii pulseaza tamplele)...e fain Parisul noaptea, linistit(ma uit pe geam si ascult radio Nostalgie)... franturi disparate si fara legatura dar care compun viata asa cum o traim.

Mi-e somn. Ma dezbrac si intru in pat alaturi de ea sa o tin in brate, sa ma imbratiseze si sa imi spuna adormita te iubesc! sa o sarut usor, sa se ghemuiasca la pieptu-mi...scent of a woman.

17 februarie 2008

Am lucrat

Am lucrat azi dimineata desi eram transformat de somn. Am fost ca de obicei zambitor si primitor. Am avut putini clienti si aceea turisti. Au lasat bacsis desi stiau ca serviciul serveurilor este 15% din nota de plata. - Cei care redacteaza cartile de prezentare ale Parisului nu uita sa mentioneze acest aspect fie ca e in engleza, italiana, spaniola, germana sau mai stiu eu ce alta limba. - A inceput de la o vreme sa ma deranjeze faptul ca imi partajez bacsisul cu celalalt desi eu fac bacsisul vorbind cu clientii in engleza/franceza/italiana/rusa zambindu-le ras tot timpul, imbracat cu camasa alba, impecabil calcata si pantaloni pusi la linie cu pantofi tot timpul lucitori si deschizandu-le curtenitor aproape meniul si oferindu-le promisiunea unei seri perfecte.
Sunt poate rau si stiu ca nici eu nu sunt perfect dar cand vad ca un tip cu camasa neglijent scoasa din pantalonul de blug gri neras de nu stiu cate zile si cu pantofi sport a calor culoare e in general prin amestecul celorlalte culori un gri inchis care se bucura ca nush care client imi lasa pe masa un bacsis de 8€ sau 15 cum a fost acum cateva ori pentru ca stie ca la sfarsitul programului va primi jumatate din ceea ce obtinem.
Poate as fi fost mai ingaduitor sau poate as fi continuat sa o fac fara sa imi pun intrebari daca nu ar fi continuat sa intarzie fix cat eu fac curat si sa fiu nevoit sa fac si partea lui pentru ca incepe serviciul si sala trebuie sa fie brici. Altfel nu vin clienti, nu vin clienti nu e bacsis.
Intotdeauna intarzie si asta ma calca pe nervi, dar faza e ca nu e vorba de intarziat tot timpul dar sa o faca mai elegant si sa munceasca fara sa ma intrebe pe mine ce e facut si ce ar trebui.
Si eu intarzii de la o vreme dar cand vin trag tare sa fie in orar si inca cand trag pentru doi reusesc sa ajung la linie cu totul in regula.
Se pare ca intr-o lume de lupi e indicat sa fii tot lup. E o constatare ce ma doare... dar trebuie sa fii si om ca altfel... zambesc dar imi ascut dintii.

Vorba unui prieten... Cred in Dumnezeu dar imi tin armele aproape.

De altfel nu vreau sa lucrez toata viata in restaurante. Nu imi permit sa ii jignesc pe toti cei care m-au invatat.

NU MI-E SOMN

Nu pot sa dorm. O insomnie mananca linistita din timpul meu limitat de viata. Am hotarat ca, decat sa stau si sa ma uit pierdut la tavan pe semintunericul rosu, sa scriu.
E o noapte ca celelalte nopti... De curand a fost ziua Sf. Valentin. Am lucrat de ziua numelui meu. Daca nu stii inca, de la o vreme sunt chelner intr-un restaurant italian al carui patron e libanez, celelalt chelner e marocan, pizzaiolo e algerian iar bucatarul pakistanez sau indian. Eu sunt singurul european.

Imi place o melodie pe Chante France cantata la acordeon care te face sa te simti ca esti in Paris, que je suis à côte de la Tour Eiffel, de la Seine. Ma face sa simt Parisul... Era Sf. Valentin.... dupa atatia nervi, atatea bon soiree, buona serata, have a nice evening precum si entrcôte grillee, escalope alla Milanese, spaghetti alla bolognese si penne all'Arrabiata am ajuns acasa. Toata seara mi-a cantat in cap acordeonul si m-a facut sa raman cu zambetul pe buze ca altfel cinestiecei-asfifacutraumarocanuluidesin-amnimiccumarocanii.
Am deschis usa in acorduri de acordeoane.

Vroiam doar sa o tin in brate, sa o simt cum se lipeste de mine mi-era deajuns, as fi uitat totiitalieniispanioliiamericaniilibaneziimarocanii. Am descoperit o frumoasa femeie imbracata de seara si multe lumanari pe o masa pe care astepta cuminte o sticla de sampanie si tacamurile.
Canta o melodie lenta, romaneasca, De-ai fi tu salcie la mal de Mihaela Mihai

ceea ce m-a facut sa inghit un nod. M-am indreptat de spate si in timp ce am cuprins-o usor am dansat si am uitat, am sarutat si am spus te iubesc! si ne-am simtit minunat. A fost cina romantica visata cu ochii deschisi/inchisi de toti turistii dar traita de noi, doi oameni obisnuiti care spun in fiecare zi bonjour si au revoir.
A fost cina, dragostea, dansul, caldura, lumina, lalelele, oamenii si privelistea dar nu numai.
Minunat, nu?

Si totusi nu pot dormi... asa ca ascult in continuare acordurile de acordeoane... azi lucrez iarasi zambind si spunand bonne journée, buona giornata, have a nice day.

Doarme zambind.

10 februarie 2008

Paris

La Paris e soare dupa atata timp de nori si ploi continue.
Ador Parisul in soare. Oamenii se dezbara de haine mohorate si de umbrele chic si ies afara cu zambete abia schitate si haine usoare si colorate. Sena isi pune mantia argintie si isi scoate vaporasele pline de turisti veseli. Revezi saluturi cu mana de pe Pont Bir Hakeim si cascaturi de gura admirative in fata Doamnei de fier, Turnul Eiffel.
Amour par tout....

07 februarie 2008

Din cand in cand

Am reinceput sa lucrez.... de azi. Dupa atatea luni in care am cautat un job dar nu am gasit nimic...

Dar nu de asta e vorba acum. Am auzit de curand la radio una din emisiunile lui Turcescu despre ce il face pe un om, in speta un roman sa lucreze in strainanate avand in vedere ca salariile cresc in Romania.

Mi-a placut o remarca a unui ascultator care spunea ca traieste in Romania dupa ce a trait vreo zece in Italia. Are in Romania o afacere mica de care are grija sa creasca dar pana aici a lucrat de toate in Italia. Desi a ajuns intr-un moment in care isi permite anumite lucruri in plus fata de un roman obisnuit, regreta viata din Italia. De ce? pentru ca exista atunci ca si acum de altfel, o anumita bucurie, o anumita lejeritate a locuitorilor vestici. Erau comunicativi. Isi permitea sa mearga la teatru, la concert, oamenii sunt deschisi cumva. In Romania sunt bonomi, mohorati, inchisi in ei si cu o anumita incrancenare in modul de a fi.
Am realizat acelasi lucru cat am fost in Romania. Oameni care in ciuda caldurii sufocante erau de gheata. Obtuzitatea functionarilor m-a facut sa ma gandesc ca daca nu te comporti ca o masina si nu comunici fix ce ai de comunicat nu ai nicio sansa.
Am revenit in Franta