28 mai 2016

Cinci minute

Am eu baftă la amici, se vede.

De data asta, înclin să îi dau dreptate...

După întrebările standard ce îți mai fac copiii? Familia? Tu ce mai faci? a căror răspuns a fost, evident, Bine! omul m-a întrebat, evident, cum îmi merge cu "saitu' ăla de cărți".
- Nu merge nimic... i-am răspuns.
- Uite, m-am gândit io la discuția noastră și știi la ce-am ajuns?
Nu m-a lăsat să spun nimic și a continuat:
- Bă băiete, oamenii nu au nevoie de eroi, de cineva să-i schimbe, n-au nevoie, mă-nțelegi?
- Până și Isus a fost pus pe cruce (nu știam că poate aduce așa argumente "grele") ce te bagi tu să îi schimbi. Sfatul meu, vezi-ți de treaba ta, vezi-ți de familia ta, de copiii tăi, lasă-i în p*&a mea pe toți și vezi-ți de-ai tăi. Nu merită, înțelegi, NU MERITĂ.
S-a uitat la ceas și a azvârlit:
Hai, eu trebuie să ajung acasă că iar țipă nevastă-mea... Te-am salutat!
Mi-a strâns degetele și mi-a dat una peste braț, prietenește, apoi a plecat grăbit.
Am rămas în mijlocul trotuarului, scărpinându-mă în cap...

Cinci minute...

27 mai 2016

Pe bune, dar tie ce-ti iese?

Am tot cautat o imagine puternica  cu Google Images
 gen
Cavaler insangerat,
inger cazut,
Icar...
Dar nu am gasit nimic.
Un cartof e cel mai nimerit,
ca asta se paseaza de minunte,
Cand e fierbinte.
Ma intalnii de curand cu un amic, linistit si amabil de felul lui. Am profitat sa discutam de vreme, de viata, de copii... chestii generale.

Apoi, simtind ca pot avea incredere in el, ma destainui: mestere, ma gandesc sa creez o platforma unde oricine caruia ii place cititul sa poata scrie impresiile despre cartea pe care tocmai a citit-o in asa fel incat cineva care nu citeste, sa vrea sa citeasca, de exemplu, unul din prietenii aia (ce imi place sa mai folosesc pronumele demonstrativ) pe care nu-i stii de pe feisbuc, nu stii cum de e in lista ta de prieteni, ala care il reposteaza pe Poptamas sau pe Trandafir, de care nu stii exact daca e fata sau baiat pentru ca are o poza de profil cu un copil prea mic sa fie feisbucar, dar'mite sa inchege niscaiva fraze.
Ii spun, am gasit si adresa si platforma si visual (mai trebuie sa mai lucrez la ea), tot ce trebuie sa pui mana pe tastatura si sa scrii cum crezi tu. Am trimis si invitatii la prieteni (mai pe spranceana) daca vor sa participe...
Omul se uita la mine un pic incruntat si ma intreaba: Dar tie ce-ti iese?
Am deschis de vreo doua ori gura fara sa scot niciun sunet... cam cum fac pestii in acvariu cand mananca mancaruri invizibile.
- Nu imi iese nimic! am raspuns eu cu voce slaba. E pentru toti... voluntariat, moka...
- Adica dupa ce cumperi un domeniu pe net, pui un sit pe picioare, zici ca gata, merge deja, zici ca nu iese nimic? PE BUNE ACUM, DAR TIE, TIE CE-TI IESE?
Am avut un moment de cumpana, moment in care m-am gandit: chiar, dar mie ce-mi iese? Pai ce sa-mi iasa, nimic, adica niciun ban. Am utilizat atata timp in care puteam  sa fac ceva profitabil, sa iasa banul, cum ar zice frate-miu, dar am făcut asta. Ma convingeam pe mine insumi ca actul de a citi o carte nu tine de realitate, ci de magic, de ascuns, de frumos, de aventuros, de palpitant... Ma gandeam la mii de variante de raspuns, mii de argumente in favoarea alegerii mele...
E interesant sa constientizezi cate mii de ganduri, de imagini, de realitati paralele care sa se potriveasca cu timpul de afara, cu fiziologia persoanei din fata ta, cu modul sau de a gandi - ma rog, cu modul dupa care crezi ca gandeste -  se pot forma in decursul a catorva secunde de la intrebare...
Am raspuns: Nu nu-mi iese niciun ban... ba chiar am cheltuit timp, bani si energie. E o dorinta de-a mea mai veche de a schimba lumea... macar un pic. M-am simtit umilit, invins, stors... vedeam pietrele de caldaram si imi simteam mainile lungi si grele... M-a apasat cu mana lui mare si muschiuloasa pe umar: De ce nu folosesti capul ala sa faci ceva calumea? Ceva din care sa scoti ceva bani, sa poti sa cumperi o bicicleta lu' copilu' tau (hmmm... o bicicleta... cum naiba??? ) Mai lasa cartile, ca nu foloseste la nimica... si ca sa infiga sabia pana la plasele, uite-te si tu, la ce ti-a folosit facultatea? Pe bune...Cred ca asa simte bietul ostean ce se trezeste cu ditai sabia infipta in piept si se uita uimit in ochii adversarului care, pentru a-ti arata in ultimile-ti clipe ale vietii cine e stapanul, roteste in tine manerul si o trage apoi, plecand mai departe.

Pe bune...

Am terminat conversatia cu nu mai tin minte ce fraze protocolar-amicale, genul ala de fraze pe care le arunci repede si cu zambetul pe buze  ca o sepie ce-si varsa lichidul intunecat in fata unei primejdii directe si da tare din tentacule sa scape... Avusei asa prieten si directa analogie mi-a provocat repulsie...

Scriind aste randuri mi-am dat seama ca amici d'astia, imi imaginez eu ca ar trebui sa aiba fiecare dintre noi... unii dintre noi...

Morala?

Merita oare? Se merita?

Voi ce ziceti?






25 mai 2016

Cate vise trebuie sa vezi murind

Arizona Dream - un film in care ingerii mi-au facut cunostinta
cu demonii, prieteni de-ai lor de demult, si mi-au zis razand in hohote
ca nu exista alb si negru, ci doar o infinitate de nuante de gri.
Am citit si re-citit poezia lui Albert, Somebody call somebody.
Imi tot umbla prin cotloanele mintii un gand materializat ulterior de Alberto... Cat suntem tineri, cat suntem copii, avem mii de vise, mii se asteptari de la viata, de la cei din jur, de la parinti, de la prieteni. Apoi cresti, si cu cat cresti, cu atat iti ajustezi visele... poate nu astronaut, poate arheolog, poate nu arheolog, poate un comerciant de succes, poate nu un comerciant, poate un secretar intr-o multinationala, poate nu un secretar, poate un simplu chelner...

Cate mii de asteptari, mii de sperante aveam cand, mici fiind, jucam pe innoptate in fata blocului Flori, Fete Filme sau Baieti. 

Si iata-ne mari, dintr-o data cu copii, cu copii din prima casatorie, iata-ne luand decizii care tin un echilibru atat de fragil. Am devenit aproapte fara sa vrem negociatori, avocati, profesori, chelneri, bucatari, politisti... suntem iata, intr-o continua fuga spre casa, servici scoala...
Nu mai suntem nici antreprenori de succes ce conduc fara frica companii de miliarde de dolari, nici arheologi taind liane prin jungla sud-americana spre temple demult-daramante, nici directori de multinationala ce conduc cu atentie si pricepere o companie spre noi culmi, nici astronauti apasand cu sufletul la gura maneta ce va propulsa nava spatiala in viteze superluminice spre noi lumi si noi civilizatii. 
Suntem doar noi, obositi sa tinem un echilibru fragil intre salariu si cheluieli, intre vise si realitate, intre chirie si cumparaturi, visand cu jind la vacanta AIA in care treci strada printre zgarie-nori in acelasi timp cu alti o mie de oameni ce viseaza cu jind vacanta aia in care sa se relaxeze intr-un loc cat mai linistit in care sa treaca strada singur...

Cate vise a trebuit sa ucidem sa ajungem unde suntem? Cate sperante sangerande a trebuit sa lasam in urma, cati ingeri am lasat fara aripi pentru a ajunge aici? Facut-am oare cele mai bune alegeri?
Intrebari la care nu raspundem decat "Am facut ce trebuia facut!" mecanic... aproape de fiecare data. 

Momentele in care ne luam viata in maini, in care zicem, Hai ca pot s-o fac! sunt atat de putine incat par ca nu exista, dar alea 5-6 momente in care am tras aer in piept si am luat o hotarare care a schimbat ceva in bine in viata ta, sau a altuia, sunt fix momentele pe care le uitam, sau mai bine zis le ignoram, multumindu-ne cu cu trecerea asta molcoma a timpului intre casa si servici, intre casa si scoala... uitand ca, pe vremea cand jucam Flori, Fete, Filme sau Baieti ne visam astronauti, portari, arheologi, piloti, patroni de firme multinationale, profesori...