Metroul duce azi de dimineata oameni somnorosi, neobisnuiti sa se trezeasca atat de devreme pentru o zi de duminica. Citesc sau pur si simplu privesc absenti in propriile ganduri ca intr-un bol cu pestisori roscovi. Nu scoti decat un obosit "excuse-moi!" sau un "pardon" adus de departe la o intamplatoare apropiere. Acelasi uruit de sine dar parca mai grabit, de vatman ursuz trezit de la 3 ce-si poarta trenul printre statii cu gandul la cafeaua de la 1.
Ne naștem, facem năzbâtii când suntem copii și nebunii când suntem adolescenți. Ne căsătorim (sau nu), aducem pe lume copii (sau nu), muncim (sau nu), ne retragem și în cele din urmă murim. Apoi... Apoi? Unii spun că lasă în urmă copiii, alții, o melodie (sau mai multe), alții, o carte (sau mai multe), alții, o casă, o pictură (sau mai multe). Am re-vizitat un cimitir. Nimic mai trist și mai șters ca un cimitir. Cruci vechi, mușcate de vânturi și ploi, nume incomplete, chipuri invizibile de-atâta ars de soare, garduri din care fierul se decojește în cruste lungi și sângerii, flori ofilite sau din plastic decolorat de vreme. În fundul cimitirului, o pubelă plină cu lumânări din plastic roșu și o gramadă de buruieni uscate ce așteaptă să fie luate de gunoierii încă adormiți de dimineața. Toate trăirile noastre, gândurile, grijile, bucuriile, imaginile, culori și mirosuri, le luăm cu noi fără posibilitatea de a le împărtăși. Cum să descrii soarele moale p...
Comentarii