Treceți la conținutul principal

Please show me the way...


Au trecut cateva zile bune de cand A. a plecat din Paris. Am reusit sa vizitez Parisul ca un adevarat turist in dorinta de a-i arata cat mai multe in scurtu-i sejur. Ceea ce mi-am dorit de taaare demult, dintr-o alta viata, in care se facea ca eram 50% rocker, 50% hippie, a fost sa fac si eu "pelerinajul" la mormantul lui Jim. Dupa o plimbare prin cimitirul Pére Lachaise, destul de friguros si cu un aer de cimitir romanesc, cu multe cavouri parasite si placi chicioase parca in plastic, am gasit, dosit dupa un alt cavou, mormantul... Am uitat, recunosc aproape tot repertoriul Doors, nu mai imi aminteam nimic, era, pe bune, o amintire stearsa dintr-o alta viata, un vis destul de puternic sa lase o urma in dimineata somnoroasa.
... si dintr-o data a inceput... Valuri imense, vijelii interne ca intr-o seara furtunoasa pe malul unei mari intunecate de nouri... Au venit peste mine amintiri pierdute din anterioare vieti cu anterioare feţe... Am zambit azi de durerile si bucuriile de atunci... Un film nebun cu hipioti drogati de muzica si senzatii. Mda. A fost ultimul meu shot pastrat in cutia de cristal cu inscriptia "doar in caz de urgenta" pe care il pastram doar pentru visul in care se facea ca traiesc la Paris si ca intr-o zi friguroasa eu, impreuna cu un amic poet si prozator, o sa trecem pe la Jim sa-i lasam o sticla de whiskey si o tigara aprinsa... Nu am lasat nici tigara aprinsa ca m-am lasat de fumat - prietenul meu numara atent țigările -  iar sticla de whisky nu am adus-o pentru ca o uitasem prin rezerve. Visul insa s-a implinit. Am incheiat astfel o viata cu iz nebun flori de camp abia culese, cu nopti intunecate de muzica rock vechi de pickup si betii de dimineti de piele matasoasa. Am iesit impreuna din ceata galagioasa de turisti spanioli,  dupa ce am facut cateva poze cavoului sarutat cu patima si copacului de langa pe care scria can you show me the way to next whiskey bar? Atat.

Comentarii

Albert Cătănuş a spus…
fara cuvinte, merci de aduceri aminte, Vali

Postări populare de pe acest blog

2015

Uau!  Anul trecut a fost un an, cum să scriu, surprinzător.  Cel mai important, dincolo de toate greutățile îndurate, de toate micile victorii și eșecuri a fost momentul în care mi-am revăzut copiii după 7 ani ascunși după egoismul maică-sii. Un moment plin de emoții, în care am plâns împreună, ne-am redescoperit, am zâmbit, ne-am strâns în brațe... A fost un an în care am văzut Clujul împreună cu familia și am regretat enorm că frații nu s-au văzut doar pentru că am fost "politic corect"... Am realizat că nu regret timpul pierdut ci doar că a fost petrecut cu persoanele nepotrivite precum fosta soție sau foști prieteni și colegi, ca timpul schimbă totuși oamenii ca pe vin, unii devin mai buni alții se strică sau se oțetesc. Am auzit scuze plate la telefon doar pentru a fi spuse, acuze scoase doar pentru a-și ascunde vina, am citit poeme cu îngeri văzuți de un bun și depărtat prieten. Am văzut că scobind un dovleac de Halloween tot copil rămâi, nu te transformi în

In izolare

Am stat si noi in izolare si inca purtam masti. Am reparat o chitara de nereparat doar cu tutoriale de pe Youtube, am inceput sa invat sa cant, sa gatesc, sa ascult muzica si, peste toate, sa citesc. Ah, sa citesc. Asa un sentiment ciudat... Am citit ca-n tinerete, salbatic, neincetat, cate-o carte sau cate 2 carti pe zi.  Am ajuns la un tiramisu pe saptamana. La cate mancam, punem sigur cateva kilograme in pandemia asta. Avem noroc cu gradina. Iesim seara si ne uitam la filme. Cum in spatele casei, langa gradina sunt blocuri, copiii nu pot iesi decat la balcon, punem in fiecare seara la aceeasi ora, 20:00, Tom si Jerry, Disney (seriile mici cu Donald, Porky sau veveritele) pe proiector. Vad copiii printre zabrelele de la balcoane cum rad si aplauda cand si-o ia pe cocoasa Tom sau cand veveritele fura pancakeurile lui Donald... E intrucatva trist dar si interesant in acelasi timp. Dupa atata stat in casa, multi oameni se vor schimba. Multe casnicii se vor rupe si multe se vor intari. C

Referendumul

La sigur că nu aș fi scris ceva despre referendumul românesc pentru redefinirea familiei în Constituție dacă nu aș fi primit azi un telefon ce m-a facut să realizez adevărata profunzime a nebuniei ce a sfâșiat efectiv poporul român în perioada asta. Deja ideea de a face un referendum pentru a da legimitate unei legi care a trecut prin ambele camere ale Parlamentului, deja hotărâtă adicatelea, e dubioasă. Faci referendumul ca să vezi dacă oamenii sunt de acord să shimbe ce vrei tu și după aia vezi cum o faci. Dovada e primul referendum, ăla de cerea reducerea parlamentarilor de la 600 la 300. A trecut cu 50% și așa cum a trecut, bașca și o hotărâre a Curții Constituționale care dădea aviz favorabil acestei schimbări, așa a rămas la prăfuit în arhivele Parlamentului. Vă spun sincer că de referendum am auzit de acu' vreo săptămână când pe Twitter nush' care a dat un RT. M-a mâncat în cur să deschid Facebook. Nenee! Iak'așa am inteles eu cum s-a simțit Pandora când