Ce zi minunata.
Sa stau in parc, sa citesc Bonifacia lui Goma, sa nu simt miros de procesor infierbant' procesat de ventilatoru-i si sa ascult jazz in surdina radioului.
Miroase a parc, a umed un pic, a verde crud si a lemn. Cartea e cat se poate de reala, cu foi, coperti, scrisuri si desene, punctuatii si personaje ce discuta, se strang si se zbat... Goma isi ciopleste atent personajele dar ferm ca un sculptor ce foloseste dalti mari si bine ascutite pentru a da jos ne'necesarul... asa merge bine cu pianul, cu contrabasul semintunericit in fum si cu matura ce matura funinginea de pe toba.
Ce zi.
Ne naștem, facem năzbâtii când suntem copii și nebunii când suntem adolescenți. Ne căsătorim (sau nu), aducem pe lume copii (sau nu), muncim (sau nu), ne retragem și în cele din urmă murim. Apoi... Apoi? Unii spun că lasă în urmă copiii, alții, o melodie (sau mai multe), alții, o carte (sau mai multe), alții, o casă, o pictură (sau mai multe). Am re-vizitat un cimitir. Nimic mai trist și mai șters ca un cimitir. Cruci vechi, mușcate de vânturi și ploi, nume incomplete, chipuri invizibile de-atâta ars de soare, garduri din care fierul se decojește în cruste lungi și sângerii, flori ofilite sau din plastic decolorat de vreme. În fundul cimitirului, o pubelă plină cu lumânări din plastic roșu și o gramadă de buruieni uscate ce așteaptă să fie luate de gunoierii încă adormiți de dimineața. Toate trăirile noastre, gândurile, grijile, bucuriile, imaginile, culori și mirosuri, le luăm cu noi fără posibilitatea de a le împărtăși. Cum să descrii soarele moale p...
Comentarii