Scriu pentru că mă apasă sufletul de durere.
Bunica mea, mama mea mai mare, a plecat. Plecarea ei și ultima discuție avută la telefon m-a făcut să înțeleg mesajul din spatele frazei rostite de vulpea Micului Prinț: "On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux."
Îmi revin momente de bucurie, de tristețe, mirosuri și senzații trăite de parcă ar fi fost ieri.
Pentru cele câteva clipe în care închid ochii, redevin copilul cu părul bălai ce mănâncă dintr-o mare prună galbenă mirându-se de capacitatea extraordinară a vacii din ogradă de a se scobi în nas cu limba mare și gri... Mă uit la palmele bătute ale bunicii ce pune fân și îmi propune, dacă sunt cuminte, să mulg vaca. Un aspect simplu al unei vieți tumultuoase care a trecut prin război și comunism.
Casa bunicilor a devenit un fel de loc sacru, locul în care ziua orătăniile ascultau necondiționat de vocea puternică iar seara stăteam protejat ca într-un castel de umbrele și șuieratul balaurilor ce treceau în zbor razant deasupra casei alungați lătratul câinilor... ca în casa Sfintei Vineri.
E ciudat, deși am crescut, am la rândul de meu copii, de fiecare dată când citesc povestea celor două fete, cea a moșului și cea a babei, imaginea Sfintei Vineri este cea a bunicii.
Deși departe, când închid ochii îmi revăd aievea, ca și cum ar sta în față-mi, bunicii. Fețe aspre arse de soare și vânt, priviri zâmbitoare. Mângâierea lor cu palmele uscate și bătute de muncă erau cele mai dulci mângâieri și sfârşeau tot timpul cu o îmbrățișare chiar dacă am făcut sau nu vreo boacănă.
"On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux."
Comentarii