Vroiam sa scriu ceva super interesant in postarea cu numar rotund, ceva motivant, energizant si un pic romantic.
Ei bine am aflat ca azi, Umberto Eco, unul din autorii mei preferati a murit. Odata cu el semiotica a pierdut un sens, sensul magic ascuns in sensul logicii.
Abulafia a incetat asadar sa mai inghita cuvinte pentru a pastra legatura sensibila si fragila.
Umberto e cel ce, prin scrierile lui, m-a facut sa visez Parisul, ca apoi, mai mare si mai batran, sa il admir si sa-l descopar... Tot datorita lui am indragit epoca medievala, cu nenumaratele sale vasalitati, cruciade, absurditati si renasteri si bineinteles ordinele militare crestine precum Templierii si Ospitalierii... Aparitia lor necesara in timpuri de grea cumpana dar si disparitia lor rapida si brutala si, evident toate povestile si legendele ce le-au suprevietuit.
Semiotica lui Umberto Eco l-a inspirat pe un alt autor drag mie, Paolo Coelho dar si pe mai tanarul si plinul de succes Dan Brown dar m-a facut sa inteleg opera lui Eliade. Iata ca autorul ce lasa cartea ca o casa deschisa in care cititorul contribuie sau chiar poate completa misterul intins cu atata finete intre pionezele ce tin semnificatii, evenimente si presupuneri ne lasa acum pe noi, cititorii novici sa continuam aventura si sa o dam mai departe.
Umberto Eco nu e mort, el continua sa traiasca prin propriile personaje, de la Bonaubon si William de Baskerville la Roberto de la Grive ce vor continua sa dea nopti nedormite cititorului intrat intr-o lume in care fiecare isi are semnificatia sa si rolul sau in definitivarea PLANULUI si doar de el, cititorul, depinde care e finalul.
Fotografia reprezinta Pendulul lui Foucault facuta de mine in primul an al vietii mele pariziene.
Comentarii