Amanuntele nu conteaza, cert e ca l-am primit pe computer. Eram atat de obosit si de amarat de ziua care trecuse incat nu realizasem pe moment ce imi trimisese.
Aveam in fata ochilor mei o carte care inca nu se nascuse... Plapanda, imperfecta, dar plina de viata si luptand pentru fiecare sansa, fiecare cuvant ce il respira. O citeam curios, ca pe o ecografie a unei societati.
Iti propun si tie, cititorule de nebunii, sa arunci o privire pe un fragment, si daca iti place si ai vrea sa vezi o carte nascandu-se si traind in palmele tale, atunci da de veste si cauta un editor.
Cuvânt înainte
Nu mi-am propus să fac în următoarele pagini o radiografie exactă a societăţii spaniole, nici măcar o analiză exhaustivă a situaţiei diasporei din Spania, pur și simplu voi vorbi despre mine și oamenii pe care am avut şansa, sau ghinionul, de a-i întâlni în acești 4 ani. Unele din întâmplările care vor apărea în această carte sunt inventate și toate numele au fost schimbate pentru a feri protagoniștii de eventuale neplăceri. Unii dintre voi se vor identifica cu personajele, sau vor recunoaște rude sau vecini. Întotdeauna va exista întrebare: ”de ce se întâmplă toate astea, de ce oamenii acceptă asemenea tratament?”. E o întrebare retorică, pentru mine toate întâmplările povestite nu sunt decât o ”goană după aur” a secolului XXI. Nu voi vorbi despre românii din Spania, voi generaliza, scriu despre oameni, despre natura umană, despre motivele care duc la schimbări bruște de comportament și de gândire. Din discuțiile mele cu diferite persoane care aparțin altor naționalități decât cea română am aflat că nu suntem singurul popor care a fost nevoit să practice o asemenea ”goană după aur”; spaniolii și portughezii au fost nevoiți și ei să-şi părăsească căminele pentru a-și căuta un loc de muncă decent și bine plătit îm anii 60-70. Deși, ca să fiu sincer, nici spaniolii și nici portughezii nu s-au comportat cu atât de mult cabotinism precum românii. Vă pot exemplifica cu o mică istorie. Din cauza unui complex de împrejurări nefaste autocarul care m-a adus în Spania m-a abandonat în parcarea unui Peco imens aflat pe o autostradă din inima țării. Împreună cu mine au mai fost lăsate acolo încă 3 persoane: o femeie de aproximativ 35 de ani, care avea aceeași destinație ca a mea și încă 2 bărbați de peste 40 de ani îmbrăcați în haine foarte ieftine, din acelea ce se găsesc din belșug pe tarabele pline de produse de origine asiatică. Ne aflăm în 2003 și motivul abandonului era simplu, autocarul evita orașul meu de destinație pentru că trebuia să facă un ocol foarte mare. Eram intrigat, plătisem exact până la Zaragoza. N-am protestat. Ceilalți 3 debarcați aveau aceeași destinație ca și mine. Și în plus, aveam un statut de semi-ilegal, un fel de persoana non grata în spațiul Uniunii Europene de atunci, așa că am închis gura și mi-am sunat fratele. Femeia a făcut la fel, și-a sunat soțul. Discutând cu ea am l-am pus în contact pe fratele meu cu soțul ei. Treburile în cazul nostru se aranjaseră foarte bine. În 3 ore fratele meu și soțul femeii urmau să ne colecteze cu un taxi. Răsuflam ușurat. Bucuros că totul se terminase bine, m-am avântat într-o discuție stupidă cu femeia, nici astăzi nu-mi mai amintesc numele ei, deși am revăzut-o o singură dată în 4 ani, fără să o salut, evident. Să revenim la cei 2 bărbați în haine ieftine. Erau încă în parcare. Erau nedumeriți, telefoanele publice de acolo funcționau cu monede. Le-am schimbat o hârtie de 5 euro și s-au pus pe sunat. Erau prieteni, se cunoșteau din România și veniseră aici împreună la promisiunea unui rude de a unuia dintre ei că își vor găsi rapid un loc de muncă bine plătit. Erau muncitori în construcții. Meseriași, susțineau ei. Unul dintre ei și-a sunat vărul care le promisese ajutor necondiționat. Acesta a răspuns. S-a arătat destul de surprins de prezența lor în Spania și le-a cerut să-l sune mai târziu. M-am îndepărtat de ei. După o jumătate de oră au intrat și ei foarte abătuți în barul-restaurant unde mă aflam eu cu femeia. Vărul lor nu mai răspundea la telefon, mai mult decât atât, îl închisese. Erau disperați, nu știau spaniolă, nu aveau unde să stea, mai aveau foarte puțini bani. În momentul în care fratele meu a venit cu taxiul se înnoptase, cei 2 bărbați încă așteptau abandonați în parcare, nu le răspundea nimeni la telefon. Atunci am realizat grozăvia în care mă aflam. I-am povestit amuzat povestea celor 2 amici trădați. Abia mai târziu mi-am dat seama că femeia mă privea șocată în timp ce povesteam râzând cu voce tare, îi păream inuman. Atunci am aflat că asemenea povești se repetau frecvent, nici fratele meu, nici soțul femeii nu dădeau o ceapă degerată pe suferința celor doi abandonați. Erau imuni la asemenea istorii, semeni care își abandonau semenii. Nu e nimic nou, e de la Brutus citire, trădarea nu costă nimic.
...............................
..... De ce? De ce acceptăm toate mizeriile cotidiene fără să ne revoltăm împotriva celor care ni le produc? De ce îl înjurăm pe Dumnezeu pentru ghinoanele sau neîmplinirile noastre? Schimbare se poate produce din interiorul nostru, din subconștientul nostru. Nu cred că personajele din această carte au căutat o viață plină de lux, un corn al abundenței perpetuu. Nu, și-au dorit doar un trai decent, care îţi permite accesul mai uşor la fericire. Toți muncitorii din această carte sunt cvasi alcoolici, put a transpirație, inculți, idioți, nu cunosc legile elementare are drepturilor omului, dar, în final, m-au înduioșat cu toții. I-am judecat întotdeauna prin prisma vocabularului pe care îl foloseau sau prin capacitatea de a purta o discuție inteligentă. Am muncit cu un profesor de matematică, cără găleți de mortar. Toți îi făceau glume nesărate și idioate. Mi l-am făcut prieten. Am rămas dezgustat, căutam un om cu idealuri înalte, el își propusese să-și cumpere o casă, o mașină și să-și deschidă o mică afacere, un chioșc la colțul străzii cu alimente și țigări. Cam 99% din muncitorii care erau în Spania, români sau de alte naționalități, își doreau același lucru. Restul fugeau de ceva. În acel 1% mă aflam și eu.
Nu exagerez când spun că peste 50% din românii care au ajuns în Spania în primii ani noului mileniu trăiau înghesuiți câte 7-8, cel puțin, în același apartament. Nu doar muncitorii pe care îi cunoșteam personal, ci și familii întregi erau nevoite să recurgă la împărțirea apartamentului cu alți chirași. Era o situație critică pentru mulți, foarte puțini aveau resursele financiare, sau documentația necesară, pentru a-și închiria singuri un apartament. Groaznic era faptul că nu își puteau alege colegii de apartament. De aceea se întâlneau în același apartament murdar 7-8 persoane care nu s-au văzut niciodată în viață. Unii dintre ei aveau tabieturi dezgustătoare, alții furau, alții căutau prin gunoaie, alții pur și simplu își pierdeau timpul.
Într-o zi unul dintre muncitorii-chiriașii șefului s-a plâns acestuia că îi dispare mâncarea. Adică uleiul, cartofii și ouălele. Mâncarea tuturor se păstra în frigiderul din bucătărie, devenit neîncăpător pentru toți cei 10 muncitorii din apartament.
Costel împreună cu un om de încredere de-al șefului s-a prezentat la ora 20 într-o zi de miercuri în apartamentul cu pricina. Erau toți locatarii prezenți. S-a produs o mică dispută între păgubaș și un alt chiriaș, cel bănuit că umblă la cartofi.
-N-am furat, eu să moară mama dacă i-am luat eu măcar un cartof. Ce dracu? Eu îmi țin cartofii în cameră, sub pat. Și ceapa și uleiul și zahărul și tot. Nici măcar nu intru în bucătărie. Doamne ferește, eu fur din supermarket, nu-mi trebuie mie cartofii lui.
-Ia adu săcoteiul de cartofi.
Bănuitul, un tip din Cluj, a venit cu un sac de cartofi de 5 kile nedesfăcut.
-Uite-l.
-Păi de ce e nedesfăcut?
-Dacă îmi fură mie cartofii, de aia! A replicat păgubașul, un alt ardelean firav și plin de coșuri.
-Dacă îți dau una, te bag sub pat. Bănuitul, pe nume Vasile, s-a repezit spre păgubaș amenințător. Tu mă faci pe mine hoț, bă? Io am în Romania apartament de 100 de mii de euro, nu fur de la un amărât ca tine.
-Vasile, mai taie. Dacă aveai tu un apartament de 100 de mii de euro așa cum te lauzi de ce mai stai pe aici să muncești pe 30 de euro la zi? Costel s-a interpus între cei 2.
-Am probleme cu nevasta, dar pe bulangiul ăsta tot îl bat până la urmă.
Disputa se amplificase.
-Bă, te bat, te bat să moară mama de nu!
-Gata, Vasile.
-Costel, nu-i fură nimeni nimic lu’ bulangiul ăsta, așa face el pe victima. Când e beat e cel mai tare din parcare și ne amenință pe toți că ne dă în gât la șef că suntem hoți.
-În afară de el, din apartamentul ăsta îi mai dispare cuiva cartofii?
Toți au intonat în cor un ”nu” hotărât.
-Dați-mi un pix!
Cineva i-a adus un pix și Costel a început să numeroteze cartofii păgubașului.
Se auzeau chicoteli.
-Îi scrii și pe ăștia stricați?
-Da, pe toți.
Costel a numărat cartofii, erau 17 și a început să le dea numere de la unu la 17.
Păgubașul, Andrei cel firav, nu înțelegea.
-De ce ai scris pe ei?
-Fii atent, ai 17 cartofi, de fiecare dată când faci mâncare îi folosești pe cei de la 17 în jos și tot așa. În fiecare seară îi numeri. Dacă îți mai dispare vre-unul mă suni.
Câțiva râdeau pe înfundate.
-Și dacă îmi iau alt sac cu cartofi?
-Îi scrii și p-ăia la fel. Și cu ouălele să faci la fel. Ați auzit, să vă numărați cartofii și ouălele cu toții? Dacă dispare ceva cuiva să îmi spună.
-Dar cutiile de bere, le scriem și pe alea?
-Da.
-Păi pixul nu scrie pe metal.
-Luați-vă un marker.
-Faceți inventarul, scrieți tot ce aveți în frigider și seară de seară verificați dacă a dispărut ceva.
-Costel, dar banii când îi luăm?
-Săptămâna viitoare.
..........................................
Sper sa nu te superi, amice...
Comentarii
i-am promis si o coperta mai departe totul tine de el