11 iunie 2009

Dunarea

Mi s-a facut dintr-o data dor de Dunare. E adevarat ca sunt un om crescut intre betoane, cum spun bucurestenii, dar in mine curge Dunarea. In burta mamei a trecut prin cordonul ombilical apa de Dunare. Am pictat cu apa Dunare, am plans in Dunare, am ras si am improscat cu apa de Dunare. Mi-e dor de baile de soare, de apa murdara, de nisipul cleios si de vapoare. Mi-e dor de soarele aspru de la namiezi si de serile de pe faleza cu chitari si cantari, de soapte si bai nocturne si nebune. Sa simt blugii cum se uda cand ma asez in nisipul cleios.
Uff, si afara e innorat si da sa ploua in mohoratul Paris.

Niciun comentariu :