A Wonderful Word

Acest mesaj e dedicat fostei soții ce mi-a reproșat la telefon că " îmi iau prea multe libertăți educându-mi fetele, să nu le bag în cap prostiile mele europene ". Am auzit multe prostii, am îndurat multe rahaturi, până aici! Fraza asta urlată la telefon m-a speriat întrucâtva,  deoarece am conștientizat filtrul prin care românul de educație medie sau simplă de dincolo și dincoace de Prut vede Europa, acest conglomerat de state ce se comportă ca o entitate unică. Am rămas uluit efectiv de repulsia viscerală față de tot ce înseamnă Apusul, repulsie regăsită și la alți români din România, inclusiv în familie, demascată doar de propoziții adversative ce încep totdeauna cu dar, să nu uităm că, însă... mici înțepături în discuția convivială în jurul unei sticle de vin de Bourgogne adusă în bagajul de cală. Oameni care înghit pe nemestecate știrile de la TV, citesc pe nerăsuflate frazele ce se înşiruie cu viteză pe burtiera terminată cu un invariabil BREAKING NEWS

Scriu pentru că mă apasă sufletul de durere. Bunica mea, mama mea mai mare, a plecat. Plecarea ei și ultima discuție avută la telefon m-a făcut să înțeleg mesajul din spatele frazei rostite de vulpea Micului Prinț: " On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux." Îmi revin momente de bucurie, de tristețe, mirosuri și senzații trăite de parcă ar fi fost ieri. Pentru cele câteva clipe în care închid ochii, redevin copilul cu părul bălai ce mănâncă dintr-o mare prună galbenă mirându-se de capacitatea extraordinară a vacii din ogradă de a se scobi în nas cu limba mare și gri... Mă uit la palmele bătute ale bunicii ce pune fân și îmi propune, dacă sunt cuminte, să mulg vaca. Un aspect simplu al unei vieți tumultuoase care a trecut prin război și comunism. Casa bunicilor a devenit un fel de loc sacru, locul în care ziua orătăniile ascultau necondiționat de vocea puternică iar seara stăteam protejat ca într-un castel de umbrele ș

Nu-mi regret trecutul, regret doar timpul pierdut cu oamenii nepotriviti.

Da. Mi-am redenumit blogul. Ei si? Care e jalea? Nu mai vad lumea asa nebuna precum o vedeam demult sau precum o vezi inca? Nu e un capat de lume. Hai, scoate un pic privirea ascutita din liniile bleu ale contului de Facebook cu pisici si mancaruri derulate la varf de deget pe telefon. Meriti mai mult de atat! Stop! Ia trage un adanc aer in piept, stinge monitorul si inchide ochii. Imagineaza-ti! Stiu, stiu... e greu, te superi si faci fata aia care spune gata! am incercat! Ma intorc pe micul meu ecran sa vad daca Gicuta a dat like la poza mea cu pisi!  Nu e gata. Ramai in intunericul pleoapelor tale si continua sa te uiti in TINE. Adu-ti aminte de azi dimineata cand un fluture alb ti-a taiat calea si s-a dus in suisuri'coborasuri in parc sa se agate de o floare. L-ai privit nedumerit(a), l-ai admirat si l-ai invidiat in cele cateva secunde, ai uitat ce te gandeai. Fruntea ti s-a descretit, ti-ai indreptat corpul ai schitat un zambet. Nu-i asa ca a fost ca rupt din Rai?

Chapeau, Alberto!