Treceți la conținutul principal

Cate vise trebuie sa vezi murind

Arizona Dream - un film in care ingerii mi-au facut cunostinta
cu demonii, prieteni de-ai lor de demult, si mi-au zis razand in hohote
ca nu exista alb si negru, ci doar o infinitate de nuante de gri.
Am citit si re-citit poezia lui Albert, Somebody call somebody.
Imi tot umbla prin cotloanele mintii un gand materializat ulterior de Alberto... Cat suntem tineri, cat suntem copii, avem mii de vise, mii se asteptari de la viata, de la cei din jur, de la parinti, de la prieteni. Apoi cresti, si cu cat cresti, cu atat iti ajustezi visele... poate nu astronaut, poate arheolog, poate nu arheolog, poate un comerciant de succes, poate nu un comerciant, poate un secretar intr-o multinationala, poate nu un secretar, poate un simplu chelner...

Cate mii de asteptari, mii de sperante aveam cand, mici fiind, jucam pe innoptate in fata blocului Flori, Fete Filme sau Baieti. 

Si iata-ne mari, dintr-o data cu copii, cu copii din prima casatorie, iata-ne luand decizii care tin un echilibru atat de fragil. Am devenit aproapte fara sa vrem negociatori, avocati, profesori, chelneri, bucatari, politisti... suntem iata, intr-o continua fuga spre casa, servici scoala...
Nu mai suntem nici antreprenori de succes ce conduc fara frica companii de miliarde de dolari, nici arheologi taind liane prin jungla sud-americana spre temple demult-daramante, nici directori de multinationala ce conduc cu atentie si pricepere o companie spre noi culmi, nici astronauti apasand cu sufletul la gura maneta ce va propulsa nava spatiala in viteze superluminice spre noi lumi si noi civilizatii. 
Suntem doar noi, obositi sa tinem un echilibru fragil intre salariu si cheluieli, intre vise si realitate, intre chirie si cumparaturi, visand cu jind la vacanta AIA in care treci strada printre zgarie-nori in acelasi timp cu alti o mie de oameni ce viseaza cu jind vacanta aia in care sa se relaxeze intr-un loc cat mai linistit in care sa treaca strada singur...

Cate vise a trebuit sa ucidem sa ajungem unde suntem? Cate sperante sangerande a trebuit sa lasam in urma, cati ingeri am lasat fara aripi pentru a ajunge aici? Facut-am oare cele mai bune alegeri?
Intrebari la care nu raspundem decat "Am facut ce trebuia facut!" mecanic... aproape de fiecare data. 

Momentele in care ne luam viata in maini, in care zicem, Hai ca pot s-o fac! sunt atat de putine incat par ca nu exista, dar alea 5-6 momente in care am tras aer in piept si am luat o hotarare care a schimbat ceva in bine in viata ta, sau a altuia, sunt fix momentele pe care le uitam, sau mai bine zis le ignoram, multumindu-ne cu cu trecerea asta molcoma a timpului intre casa si servici, intre casa si scoala... uitand ca, pe vremea cand jucam Flori, Fete, Filme sau Baieti ne visam astronauti, portari, arheologi, piloti, patroni de firme multinationale, profesori...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce lasam in urma?

Ne naștem, facem năzbâtii când suntem copii și nebunii când suntem adolescenți. Ne căsătorim (sau nu), aducem pe lume copii (sau nu), muncim (sau nu), ne retragem și în cele din urmă murim. Apoi... Apoi?  Unii spun că lasă în urmă copiii, alții, o melodie (sau mai multe), alții, o carte (sau mai multe), alții, o casă, o pictură (sau mai multe). Am re-vizitat un cimitir. Nimic mai trist și mai șters ca un cimitir. Cruci vechi, mușcate de vânturi și ploi, nume incomplete, chipuri invizibile de-atâta ars de soare, garduri din care fierul se decojește în cruste lungi și sângerii, flori ofilite sau din plastic decolorat de vreme. În fundul cimitirului, o pubelă plină cu lumânări din plastic roșu și o gramadă de buruieni uscate ce așteaptă să fie luate de gunoierii încă adormiți de dimineața. Toate trăirile noastre, gândurile, grijile, bucuriile, imaginile, culori și mirosuri, le luăm cu noi fără posibilitatea de a le împărtăși. Cum să descrii soarele moale p...

In izolare

Am stat si noi in izolare si inca purtam masti. Am reparat o chitara de nereparat doar cu tutoriale de pe Youtube, am inceput sa invat sa cant, sa gatesc, sa ascult muzica si, peste toate, sa citesc. Ah, sa citesc. Asa un sentiment ciudat... Am citit ca-n tinerete, salbatic, neincetat, cate-o carte sau cate 2 carti pe zi.  Am ajuns la un tiramisu pe saptamana. La cate mancam, punem sigur cateva kilograme in pandemia asta. Avem noroc cu gradina. Iesim seara si ne uitam la filme. Cum in spatele casei, langa gradina sunt blocuri, copiii nu pot iesi decat la balcon, punem in fiecare seara la aceeasi ora, 20:00, Tom si Jerry, Disney (seriile mici cu Donald, Porky sau veveritele) pe proiector. Vad copiii printre zabrelele de la balcoane cum rad si aplauda cand si-o ia pe cocoasa Tom sau cand veveritele fura pancakeurile lui Donald... E intrucatva trist dar si interesant in acelasi timp. Dupa atata stat in casa, multi oameni se vor schimba. Multe casnicii se vor rupe si multe se vor intar...

Nu mai citesc ziare

...ca-n cantecul lui Valeriu Sterian. De ce sa mai iau ziare Daca-n jurul meu e plin De evenimente bizare Care ma naucesc deplin  De la o lunga vreme nu mai citesc presa romaneasca. Am scos toate linkurile de pe navigator, m-am dezabonat de pe Twitter de la toate publicatiile chiar si de la oamenii gen presedinte, jurnalisti, datatori cu opinia ca CTP si altii, nu mai intru pe Facebook ( pentru cei care cred ca ma pot contacta pe FB, n-are rost, nu va chinuiti ) si imi vad de viata si de treburile mele ca am multe pe cap si trebuie sa multumesc cat de cat pe toti care sunt, sau care nu vor sa fie, in contact cu mine. A fost greu, ca o dezintoxicare. Ma tot frigeau mainile sa trec pe telefon sa vad ce se mai intampla in Romania, dar m-am abtinut. Dupa chinuri, friguri si frisoane, mi-a trecut. ...si vine unul.  Buei, ai vazut bah c-a dat-o jos p-aia de la-nticoruptie?  Si eu ca fumatorul la miros de tigara: Ai ma! Si? Cum, mah, si? Gata! Toata...